EVENIMENT Artiști de mare anvergură: Marin Cazacu și Nicolae Licareț

Vasile PRUTEANU

Esențială și pură, magia artei enesciene continuă să fascineze generații întregi de muzicieni, grație geniului cu care compozitorul înalță monumente sonore, pătrunzînd tainele fundamentale ale sufletului omenesc cu o covîrșitoare originalitate. Acordurile „Sonatei nr. 2 op. 26 în Do Major” a marelui nostru compozitor au sonorități cosmice și grații care triumfă asupra tristeții. Cuprinderea acestei lucrări în programul ediției din acest an a „Festivalului Enescu – Orfeul moldav” s-a dovedit mai mult decît inspirată, reușind să releve că (în pofida acordurilor puternic contrastante) sînt etalate largi pasaje de o fermecătoare seninătate sau de un lirism conținînd tristeți și suave melancolii (părțile a II-a și a III-a). Va fi avut Enescu un suflet în Do Major cu ispitirile constante ale minorului? În viziunea superbă a violoncelistului Marin Cazacu și a pianistului Nicolae Licareț Sonata capătă acest caracter. Acești artiști de mare anvergură scot acorduri care te fac să crezi că numai fericirile muzicale îți dau senzația de nemurire, că numai acele zile în care inima ia culoarea cerului și în care renasc extaze cu amintiri dincolo de orizont merită trăite din plin. Naturi pătrunse de devoțiune, de fervoare pentru fenomenul muzical, violoncelist și pianist revarsă torente sonore, dezlănțuie goane vertiginoase, prăvălesc elegant blocurile masive de acorduri sau desenează serpentine delicate și fugitive, absorbiți total de ceea ce interpretează cu toate pornirile tumultoase ale simțămintelor lor.

Așa cum cei doi artiști au gîndit interpretarea „Sonatei op.69 în La Major” de Beethoven, ne-au lăsat să înțelegem că nici titatnul de la Bonn nu a rezistat prea mult la tentațiile liricului, că oricît ar fi fost de mîndru de triumful voinței în luptă cu ea însăși și cu destinul, a cunoscut prea des disperarea ca să nu fie atins de aripa duioasă a poeziei. Cel puțin în secvențele II și III, interpreții au arătat că și Beethoven a simțit umbra tristeții pe pleoape și duioșia caldă a sufletului. Lucrare robustă, Sonata beethoveniană a fost monumental redată în amploarea și forța ei expresivă, interpreții strălucind prin bravura jocului lor instrumental, cu imense resurse de virtuozitate, elan menținut cu deosebită stăpînire într-un cadru sobru, organizat, în care frazarea, nuanțele și claritatea de exprimare au fost de excepție – apanaj al marilor artiști.

Dintre toate formele muzicale, Sonata (prin plenitudinea, armonia și echilibrul construcției, prin puterea contrastului dintre părți) este prin ea însăși un substanțial gen componistic, oferind artiștilor un veritabil teren de cultivare a gîndirii și de stimulare a sensibilității interpretative. De aceea, asumarea în program a două sonate de asemenea amploare revendică rare calități artistice, cugetarea cea mai adîncă și o înaltă viziune a frumosului. Fericita întîlnire în arta concertului a lui Marin Cazacu cu Nicolae Licareț face să trăiască o poezie și o strălucire spirituală luminoasă în transpunerea unor mari creații, cum sînt sonatele amintite de George Enescu și Ludvig van Beethoven. De altfel, aceste rarisime însușiri s-au făcut puternic simțite și în interpretarea „Elegiei” de Gabriel Faure sau în secvența „Allegro appassionato” de Camille Saint – Saens. Armoniile cerești ale acestor lucrări au închis cel de-al doilea concert al festivalului de la Tescani, în fața frunților plecate în reculegere și a unei comuniuni de întinsă delicatețe cu aceste pure, vibrante și larg dăruitoare muzici.