Aș vrea, dintru început, să-mi precizez exact poziția față de un timp și de evenimente nu numai vetuste, ci și blamabile în multe privințe. Vă asigur că nu am nostalgia decît după tinerețea trăită în acei ani în care eram pentru a doua oară om al muncii și făceam salahorie inetelctuală de pe urma căreia nu mă alegeam decît cu o leafă de mizerie (ca și alții, altminteri ) și cu multe servituți, privațiuni și umilinți. Nu pot uita, însă, anul 1964, an de cumpănă și de răscruce pentru politica României în tentativa ei de a se emancipa față de pretențiile hegemoniste ale Moscovei și ale unor economiști-politruci sovietici care ar fi dorit ca România să fie transformată în parcele agricole. În acel an de grație, cînd s-a transmis lumii acea „Declarație…” din aprilie, a fost placa turnantă a culturii, literaturii, artei, criticii, publicisticii literare, a sfîrșitului „obsedantului deceniu”, cum l-a numit Marin Preda. Dar a fost și actul de condamnare la moarte a lui Dej. A fost, în parte, sfîrșitul proletcultismului și al realismului socialist. Ei, bine, în acel an, un grup de scriitori din orașul lui Bacoiva, toți tineri sau foarte tineri la acea vreme, animați de idei și idealuri îndrăznețe, s-au hotărît (hotărît, în cel mai profund înțeles al cuvîntului), trecînd peste nebănuite poncife și obstacole, să reaprindă flacăra tradiției publicisticii literare în Bacău. Mai precis, era vorba de a scoate în serie nouă revista de cultură „Ateneu”. Prima jumătate a anului 1964 s-a scurs în lupte, aprige uneori, cu organele locale ale puterii, cu tot felul de opoziții ale unor foruri centrale culturale sau anticulturale. S-au depășit obstacole după obstacole și grupul tinerilor scriitori băcăuani, alcătuit la acea vreme din poeții Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Sergiu Adam, Radu Cîrneci, Ioanid Romanescu, mai apoi Octavian Voicu și Calistrat Costin, prozatorii George Bălăiță, Cicerone Cernegura, Marin Cosmescu Delasabar, Mureș Covătariu, iar ceva mai tîrziu, pentru cîțiva ani, Eugen Uricaru, criticii Vlad Sorianu, Constantin Călin și un grup restrîns de colaboratori, a reușit ca în luna august 1964, sub comanda lui Radu Cîrneci, ca redactor șef, să trimită spațiului cultural românesc primul număr al revistei lunare „Ateneu”, pe o hîrtie bună de „Letea” și într-o ținută grafică deosebită, care în bună parte se păstrează și azi. Revista, care între 1975 și 1990 a avut apariție trimestrială (ca să nu piară), iată, a ajuns la numărul 400. Frumos jubileu, glorios drum de aproape 40 de ani. Cu atît mai glorios și merituos în același timp pentru truditorii condeiului din ținuturile de pe Bistrița, cu cît a fost prima revistă de cultură din țară, născută ca o frumoasă pasăre Phoenix din cenușa trecutului, în Provincie. Ulterior, au urmat cele din Oradea, Iași, Pitești, Sibiu, Constanța. Bacăul a avut primatul și în altă privință. Cine va scrie istoria revistei „Ateneu” va trebui să menționeze că aici s-au publicat texte ale unor personalităi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Pandrea, Șt. Lupașco ș.a., autori ai exilului, despre care, tot aici, au apărut și primele referiri critice, noutate pentru cultura perioadei de dinainte de 1989. Pot spune, fără teama de a greși, că revista „Ateneu” a avut în toată acea perioadă un rol de avangardă în publicistica literară românească.
La apariția celui de-al 400-lea număr adresăm urarea de a putea duce prin această nesfîrșită tranziție, și mai departe, faptele inițiatorilor cu alte sute și sute de numere. (Valeriu Traian)
Lasă un răspuns