Nu știu cînd a încolțit în mintea lui Doru Kalmuschi ideea acestei cărți. Pot bănui doar că frînturi din această uluitoare poveste s-au conturat încă de prin anii ’80, cînd, după întrunirile Cenaclului Artelor, discutam în șoaptă despre perversitatea sistemului de atunci și despre perfidia inteligentă a Securității. Subiecte interzise, dar cu atît mai fascinante pentru tinerii aspiranți de atunci la gloria literară. Au venit și au trecut revoluția, mineriadele și alegerile libere. Sistemul politic a fost schimbat, dar metehnele lui reverberează încă. Gestionarea democrației nu e la fel de simplă ca administrarea comunismului, nici pentru manipulatorii de profesie. Acum, mijloacele lor sînt mai subtile, reprimarea trebuie dusă la capăt „cu mănuși peste mănuși”, măcar de ochii Europei. „Religia minciunii” este un amplu reportaj despre evoluția și anihilarea unei mișcări populare, mișcare pornită din nimic, mai mult scornită de mass-media. Cîteva personaje fără nici o ideologie, fără un țel anume, devin mișcătoare siluete ale speranței pentru un popor siluit mereu de istorie, dar mai ales de proprii săi reprezentanți. Grupul devine în scurt timp precesiune și apoi mișcare și, deși nu are revendicări sociale sau politice, începe să reprezinte o amenințare fățișă la adresa valorilor fundamentale ale societății. Presa dă dimensiuni fabuloase fenomenului și autoritățile intră în panică. Povestea curge impecabil. Atenția cititorului e nevoită mereu să se deplaseze în cerc sau în spirală, într-un spațiu care la un capăt are ingenuitatea romantică a speranței într-un viitor mai bun, iar la celălalt – agresivitatea subtilă a reprezentanților puterii de stat. Țărmul dintre imaginar și real dispare deseori și, dincolo de cuvinte, vedem valul de viață. Într-o fascinantă și misterioasă rostogolire, ca o renaștere perpetuă a unei noi civilizații. Ziarist de vocație, autorul are la îndemînă mijloacele de expresie specifice gazetarului rău: simțul acut al observației, fraza compactă și alertă, tonul dur, dar și relatarea nuanțată, de la insinuare la consemnarea seacă a faptului concret. Articole de ziar, presupuse înregistrări audio, rapoarte oficiale și referate ale serviciilor secrete spun totul despre Marșul Fericiților. Fericiți pentru că, deși trăind într-o romantică și pauperă poezie, propovăduind o nouă religie a castității și puritanismului, mărșăluite – reușesc să zdruncine sistemul. Apărătorii lui – între care îi sesizăm ca printr-o lunetă aburită – personaje politice binecunoscute – își pun la treabă profesioniștii diversiunii, care însă nu reușesc să disemineze mulțimea decisă să-și urmeze drumul spre idealul utopic al unei orînduiri bazată pe umanism și rațiune. Doar un atac brutal asupra șuvoiului – similar cu șarja jandarmilor împotriva minerilor, la Stoenești – reușește să disperseze gloata. Zvonurile și manipularea vicleană a spiritului de gașcă atît de specific românilor, distrug iremediabil ultimul nucleu al Mișcării Fericiților. Scriitori cu voluptatea narațiunii în sînge, fascinanți prin tainicul amestec de real și imaginar, plăzmuitori de profunzimi poetice și de duritate sarcastică. În fond, născocitori de noi realități paralele. (Val MĂNESCU)
Lasă un răspuns