Într-o lume în care omul nu știe de ce trăiește, pentru ce moare și cînd anume, universul muzicii rămîne o speranță a unor realități acceptabile. Tocmai de aceea George Enescu și-a pus viața în serviciul artei, iar aceasta la dispoziția lumii întregi. A considerat că prima sa datorie este să îmbogățească viața interioară a oamenilor, pentru a-i ajuta să-și depășească propriile lor disperări. Din acest punct de vedere, arta sa este comparabilă cu a oricăror mari genii. Ne-am convins, încă odată, de aceasta în concertul inaugural de aseară al Festivalului „Enescu – Orfeul moldav” de la Tescani, unde discursul muzical a căpătat o extensie universală.
Păstrînd tradiția împămîntenită timp de 24 de ani, la Tescani s-a încercat și s-a reușit să se dea ediției din acest an a festivalului o structură care s-o diferențieze de celelalte, dar să-i și păstreze personalitatea și originalitatea. Prin ce? Prin admirabile paralele între muzica lui Enescu – Mozart – Ceaikovski – Brahms, situînd opera enesciană în contextul generației de mari compozitori, la care se vor adăuga, în următoarele două concerte, Beethoven, Edgar Faure, Camille Saint-Saens și Karl Maria von Weber, cu opere care să certifice asemănarea în grandoare a acestor mari genii.
În concertul de aseară, violonista Cristina Anghelescu și pianista Mihaela Spiridon au oferit publicului o adevărată sărbătoare. Instrumentiste virtuoze fără emfază, stăpîne pe o tehnică remarcabilă, cele două interprete s-au dovedit artiste care simt muzica pe care o cîntă. Totul la ele a fost distincție, claritate, emoție și trăire de ordin superior. Seninătatea, simplitatea și directitudinea „Sonatei nr. 4 în mi minor” pentru vioară și pian de W. A. Mozart au fost fericit înfățișate, cu o căldură vie și comunicativă, iar „Improptu-ul concertant” de G. Enescu s-a constituit în viziunea interpretelor drept pildă de naturalețe, probitatea artistică și intensă trăire emoțională. Asumarea unor asemenea muzici revendică rare și mature calități interpretative, simțul cel mai pătrunzător și cugetarea cea mai adîncă. Cristina Anghelescu știe să trăiască o „poezie” muzicală cu o strălucire spirituală unică. Atît violonista, cît și pianista s-au cufundat pînă la uitarea de sine în armonia și echilibrul construcției lucrărilor, marcînd cu rafinament contrastele dintre părți și aducînd astfel fiecare lucrare la plenitudinea ei. Înflăcărarea Mihaelei Spiridon și farmecul personalității violonistice al Cristinei Anghelescu le-au ajutat să făurească momente de vrajă sonoră, înfățișînd participanților două lucrări cum poate înșiși compozitorii și le-ar fi putut imagina pentru acest început de mileniu. Cîtă poezie autentică știe să pună în muzică Cristina Anghelescu, ne-a demonstrat în „Meditație” de P. I. Ceaikovski. Ea a izbutit să evite orice moliciune sentimentalizantă, redresînd unele pagini încovoiate de acorduri îndulcitoare printr-o interpretare delicată și plină de caracter. Atmosfera de caldă intimitate s-a menținut și în redarea „Sonatei a III-a în re minor” de J. Brahms, gîndită ca o muzică robustă, puternic contrastantă între părțile ei componente, dar unitar și măiestrit înfățișată, în care arcușul viorii trece netulburat peste masive dificultăți, punînd accente dramatice în atacuri de ritmică impetuoasă, care au izbutit cu strălucire să concentreze în emoție și expresie relieful muzicii brahmsiene.
A fost o seară de superbă intimitate în compania unor lucrări uriașe prin conținutul lor de idei și al unor artiste de mare calibru interpretativ. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns