Vasile PRUTEANU
Acum 17 ani, artiștii români (mai ales cei din provincie) nici nu puteau visa să-și arate măiestria în țările Europei occidentale dacă nu făceau sluj în fața partidului și nu-i cîntau acestuia osanale. Chiar și așa, suspiciunea plana asupra lor, ca nu cumva să-și trădeze patria și neamul, dacă bineînțeles aveau ce trăda. În aceste condiții, forurile culturale județene și Filarmonica «Mihail Jora» au hotărît să aducă Europa la Bacău, dacă nouă ne era interzisă. Așa s-a născut Festivalul Internațional „Zilele muzicii contemporane”. M-am numărat printre inițiatorii și susținătorii consecvenți ai acestui festival, știind că muzica promovată de compozitorii români contemporani era și este comparabilă cu cele mai avansate școli muzicale ale lumii. Prima ediție a fost în pericol să fie și ultima. Conducătorii comuniști din acea vreme (pe cît de inculți pe atît de vehemenți contestatari) n-au înțeles nimic din muzica prezentată în concerte. Nu erau nici cîntece lăutărești, nici coruri patriotice „mobilizatoare”, nici romanțe lacrimogene, nimic din ce știau ei. Și atunci ce putea să fie? „Erau o mulțime de sunete fără înțeles, o harababură barbară care dracu știe cui poate să placă. Numai tu, un bezmetic, cu țiganii tăi țineți la o manifestare de nebuni”. Așa au fost caracterizate primele două ediții de muzică nouă. Țiganii mei erau un Tomas Marco (ministrul culturii din Spania), Franco Oppo, primarul din Brescia (Italia), Barrie Webb, dirijor și profesor la Universitatea din Huddersfield (Anglia), Dieter Aker, compozitor și profesor la Academia din Munchen, Xavier Darias, rectorul Academiei de muzică din Alcoi (Spania), Liviu Dănceanu, compozitor, dirijor și profesor la Academia de muzică din București și foarte mulți alții din Germania, Danemarca, Cehia, Franța, Portugalia, Serbia, Islanda, Bulgaria, Irlanda, Rusia și SUA. Aș adăuga că Barrie Webb, de pildă, a învățat limba română numai de dragul muzicii românești, vorbind-o curent și coerent, ceea ce nu pot face parlamentarii noștrii nici din patriotism.
Mari oameni de cultură din aproape toate țările europene – și nu numai – au găsit, la Bacău, ambianța necesară pentru promovarea muzicii noi la un înalt nivel calitativ, spiritual și interpretativ. Festivalul a rezistat pînă azi datorită abnegației dirijorului Ovidiu Bălan (pe care nimeni nu îndrăznea să-l contrazică), compozitorului Liviu Dănceanu (directorul muzical și sufletul festivalului) și altor cinci – șase entuziaști ca Dorel Baicu, Pavel Ionescu, Constantin Donea, Olga Chirștiuc, Ozana Kalmuski-Zarea (mai de curînd) și semnatarul acestor rînduri.
Nu erau, însă, singurele obstacole cele puse de activiștii de partid. Chiar instrumentiști ai filarmonicii considerau drept monstruozități acele „glissando de tromboane” sau niște instrumente cu ancii obligate să coboare pînă unde nu trebuie, ori trompetele să urce mai sus de limitele registrelor lor. Asta fac barbarii negri. Pe noi să ne ferească Dumnezeu. S-o facă acolo la ei în occidentul decăzut. Aceștia uitau că chiar lui Beethoven compozitorul Karl Maria von Weber îi considera „Sonata patetică” de necîntat, genialitățile de instrumentație din „Simfonia eroică” drept greșeli copilărești, iar corurile din „Simfonia bucuriei” o textură absurdă. Acum se știe, dar se recunoaște cu greutate, că orice geniu muzical a mărit cîmpul de posibilități al execuției vocale și instrumentale, forțînd registrele și pretinzînd neobișnuitul executanților săi. Acum nimeni nu se mai oprește în fața unui „glissando absurd” de tromboane sau a unei note supraacute pentru că într-o bună zi compozitorul modern a avut nevoie de așa ceva.
Ce a vrut Festivalul de muzică contemporană de la Bacău? În toți cei 17 ani a căutat un nou Beethoven, un alt Debussy, un Richard Strauss, un Paganini, Lisst, Brahms, Chopin cu alte nume și cu existențe asemănătoare nouă, a dorit să asculte vocea muzicală a geniilor de astăzi, ca să înțeleagă, prin mijloace artistice, secolul în care trăim. Dacă acești mari compozitori au fost găsiți sau nu, posteritatea va hotărî. Noi trebuie să avem curajul să-i căutăm, nelăsîndu-ne înșelați de fantasmele divertismentului. Că încă n-avem publicul necesar, educat și dornic de cunoaștere și noutate, nu-i nici un bai. Festivalul de muzică nouă de la Darmstad (Germania) și-a creat publicul după 20 de ediții, în condițiile cînd la nemți maneaua și jelania țigănească n-au funcționat niciodată. Trebuie să avem curajul de a ști, de a ne confrunta cu noul. „Să ai ignoranța de a nu știi este însă cumplit”, notează compozitorul Liviu Dănceanu. Și mare dreptate are.
Lasă un răspuns