Discursul din 21 august 1968 a lui Nicolae Ceusescu, prin care condamna invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Uniunii Sovietice, a avut un ecou cu totul neasteptat, mai ales in rindurile scriitorilor. Desi sceptici de obicei, scriitorii i s-au alaturat imediat celui ce va fi dictatorul Romaniei pentru o buna perioada de timp, dar care, in acel moment, parea sa fie un sef de stat ce se rupe de puterea de la rasarit. Scriitorii, deoarece vedeau in discursul lui Ceausescu o ferma ruptura de sovietici, au dus pina acolo entuziasmul, incit unii chiar s-au inscris in PCR. Printre cei care si-au exprimat adeziunea se afla Nichita Stanescu, Gheorghe Tomozei, Eugen Barbu, Titus Popovici, Laurentiu Fulga, dar si Paul Goma, viitorul disident. Citeva zile mai tirziu, Ceausescu aproape ca retracteaza ce spusese si in Romania se va instaura, foarte repede, dictatura personala a lui Ceusescu, dupa modelul stalinismului. Uneori, e bine sa aruncam o privire inapoi, asa cum este si aceasta, in momentul implinirii a 40 de ani de la evenimentele de la Praga. Din mai multe motive, insa ce ma frapeaza pe mine este postura si rolul intelectualilor in comunist, comparativ cu rolul si pozitia lor astazi. In vremea comunismului, intelectualii pareau un pluton puternic, sau chiar un regiment, capabil sa impuna o decizie, capabil sa sustina un decret. De fapt, asa cum stim, erau simple marionete, pentru ca nu puteau sprijini si nu puteau sustine decit numai acele lucruri cerute de partid. E motivul pentru care dorinta multora de a intra in PCR in momentul discursului lui Ceausescu, pare, acum, doar o naivitate. Insa daca am fi trait acele vremuri, probabil nu am fi fost suficient de lucizi pentru a ne da seama de inselaciune. Si nu cred ca, asa cum incearca unii oameni de presa acum, atitudinea scriitorilor ce au aderat la discursul lui Ceusescu si prin asta la PCR, e condamnabila. Dimpotriva, ei si-au dovedit promptitudinea in a specula un moment ce parea sa reprezinte o ruptura in monoliticul bloc estic. A fost o incercare si mai degraba cred ca ar fi fost condamnabil daca nu o faceau, daca ramineau pasivi. Pe de alta parte, ma gindesc la intelectualii de azi. Ei par a nu mai avea nici un cuvint de spus si par a nu mai avea nici o autoritate. Lipsa lor de autoritatea vine, cu siguranta, din faptul ca ei nu pot poseda alta autoritate decit pe aceea intelectuala. Or, in anii din urma, inteligenta, cultivarea mintii, spiritului si inimii, educarea gustului au devenit atit de rare si nedorite de oameni, incit autoritatea intelectualului nu are asupra a ce se manifesta. I-ar fi necesara ceva aidoma siesi, adica tot intelectualitate, pentru a fi luata in seama. In comunism, tocmai asta se intimplase: toti oamenii devenisera, intr-un anume grad, intelectuali, incit „elita” (desigur, nu putea fi numita asa atunci), avea audienta. Lipsa audientei intelectualilor de azi nu inseamna insa o mai mica autoritatea decit in trecut. Deoarece, autoritatea intelectualilor, in comunism, era doar aparenta. Acum, oricit de mica, ea e reala. Si atunci cind in Agora ia cuvintul un Nicolae Manolescu, un Andrei Plesu, un Gabriel Liiceanu – ei sint ascultati. Insa nu de catre mai toata populatia tarii, ca in trecut, cind poporul, desi dupa clasificarea oficiala era „muncitor”, se tinea cu nasul pe sus ca „intelectual”. Ci de intelectualii veritabili. E o mutare nu de accent, ci una de calitate.
Dan PERSA
Lasă un răspuns