Exegeza biblică

Credința care învinge frica

* Ruga Fiului către Tatăl * Minunea umblării pe mare * Potolirea furtunii pe mare * Fără îndoială în credință *”îndrăzniți: Eu sînt; nu vă temeți” (Matei 14, 27)

Sfînta Evanghelie ce se citește în duminica a IX-a după Rusalii, la Sfînta Liturghie, ne istorisește alte două mari minuni asupra naturii realizate de Mîntuitorul: umblarea Sa pe mare ca pe uscat și potolirea furtunii pe mare. Sfîntul Evanghelist Matei istorisește că după minunea înmulțirii pîinilor Iisus i-a „silit” pe ucenici să urce în corabie și să treacă pe țărmul de apus al lacului Ghenizaret, menționînd că va veni și El după ce va fi dat drumul mulțimii (Matei 14, 22). Domnul face acest lucru nu numai pentru că voia „să se roage singur” ci, mai ales, pentru că mulțimea voia să-L ia cu forța și să-L facă rege (Ioan 6, 15).
Așadar, Iisus nu a plecat după Apostoli decît după ce s-a urcat pe un munte să se roage. Iisus arată și prin rugăciune că era și om adevărat. Prin rugăciune își deschide umanitatea dumnezeirii și își arată și ca om dragostea față de Tatăl Său. „Iisus și-a însușit, ca Fiu dumnezeiesc, smerenia omului față de Tatăl și, ca om, dragostea nețărmurită a Fiului Unul – Născut față deTatăl” (Părintele Stăniloae). Cu adevărat, Hristos este Unul și Același, și smerit rugător către Tatăl – dar trăia și intimitatea afectuoasă față de El ca Fiu născut din ființa Lui. Ne dăm seama, atunci, că El se ruga ca om în numele oamenilor, deși era și Fiul lui Dumnezeu, ceea ce făcea ca rugăciunea Sa să fie ascultată pe deplin de Tatăl.
Pe la „straja a patra din noapte” (pe la ceasul al treilea după miezul nopții), Iisus s-a apropiat de corabia lor învăluită de valuri. Pășea pe valurile mării. Sfîntul Evanghelist Ioan menționează că vasul se afla „cam la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii” de la țărm, adică la vreo cinci kilometri. Cum marea Galileii are o lățime de aproximativ zece kilometri, înseamnă că se aflau, într-adevăr, „în mijlocul mării”. „Ucenicii, văzîndu-L umblînd pe mare, s-au spăimîntat, zicînd că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit, zicîndu-le: „îndrăzniți! Eu sînt. Nu vă temeți!” (Matei 14, 26-27).
Sfîntul Apostol Petru a voit să se convingă că este Iisus cel ce pășea pe valuri și i-a cerut Domnului să-i poruncească să vină și el în întîmpinarea Lui pe valuri. Iisus i-a dat , desigur, această poruncă. Dar pentru a realiza aceasta i s-a cerut ceva lui Petru. Ce anume? O credință care să învingă orice frică! Iar aceasta n-a putut-o face Petru. De frică, a început să se scufunde. De aici deducem că numai o credință neclintită dă sufletului o tărie din comunicarea fermă cu Dumnezeu, care îl poate face să învingă prin trup legile naturii.
Iisus îi întinde mîna lui Petru și îl smulge din valuri. Totodată, îl mustră pentru îndoiala sa, prin cuvintele: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Apoi, împreună cu Petru, se urcă în corabie. S-a petrecut atunci o a doua mare minune: vîntul s-a potolit dintr-odată. „Cei din corabie I s-au închinat (lui Iisus), zicînd: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33).
Ce mai desprindem din această pericopă evanghelică? în primul rînd, să înțelegem că odată ce vedeau pe Iisus umblînd pe mare, Sfinții Apostoli aveau prin aceasta o dovadă a dumnezeirii și puterii Lui dumnezeești. De aceea, Petru nu trebuia să mai aibă nici o îndoială în credință! în special noi nu trebuie să mai avem vreo astfel de îndoială, pentru că noi știm, spre deosebire de Petru, cîte fapte a săvîrșit Hristos prin care Și-a dovedit dumnezeirea. Trebuie să pornim la o faptă bună, care ne apropie de Dumnezeu, dar care întrece puterile noastre, nu din dorința de-a avea în reușita ei dovada puterii Lui ajutătoare, ci ca unii care sîntem siguri de mai înainte că El ne va ajuta să o împlinim.
Mai există o învățătură de suflet. Trebuie să nu socotim nici o clipă că prezența lui Hristos lîngă noi e o nălucă, ci să fim siguri că ea este o realitate. Văzîndu-L umblînd pe mare, ucenicii s-au spăimîntat, crezînd că Iisus e o nălucă, și au strigat înfricoșați. Pentru noi, Iisus nu trebuie să fie o „nălucă”, ci o Persoană mereu prezentă în viața noastră: „Iată, Eu sînt cu voi, în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacurilor” (Matei 28, 20). O Persoană mereu iubitoare, gata să ne ofere ajutorul, dacă știm să-L cerem: „O rugă barem mi-a rămas / Iisuse-sus în Cer / Eu nu-Ți știu Casa – bat și bat / S-ajung la Tine sper / Cutremure calmezi în sud / Și Maelstromu-n Mare / Iisuse, nu-mi întinzi și Mie / O mînă-ndurătoare?” (Emily Dickinson, „O rugă barem mi-a rămas”). (pr. prof.dr. Constantin LEONTE)voia să-L ia cu forța și să-L facă rege (Ioan 6, 15).
Așadar, Iisus nu a plecat după Apostoli dec

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!