Exercițiul iubirii

Sărbătorile pascale se îndreaptă cu pași grăbiți spre noi… Suntem în Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, timp în care ar fi de folos să ne întoarcem puțin în noi, să ne apropiem de iubire, de cei rămași în urma noastră și să strângem în brațe esența, frumosul, binele, fapta bună. Este un timp al dăruirii, al rugăciunii, al redescoperirii celor dragi, al privirii către aproapele (nu către bunurile lui) sau alungării tristeții unui suflet singur. E vremea în care nimeni nu merită să stea singur la masă și să respire un aer trist, înecat în dureri.

E vremea să ne rugăm pentru cei ce și-au găsit sălaș în noi (deloc întâmplător), după puterile noastre! Nu este numai Învierea lui Hristos, ci și a inimilor noastre care impune totodată o curățenie generală și o lucrare permanentă cu sine. Odată cu El, reînviem și noi din tristeți, poveri sau suferințe. Nu este o sărbătoare a pântecelui, ci o bucurie de a-L slăvi pe Hristos prin Sfânta Sa Înviere. Gospodinele roiesc de zor prin bucătărie ca furnicile în mușuroi pentru prepararea mâncărurilor cu gusturi din cele mai rafinate, copiii se pregătesc să-l întâmpine pe iepuraș, magazinele sunt pline ochi cu oferte de nerefuzat, iar bătrânii… bătrânii așteaptă să-l întâlnească pe Dumnezeu. Câți oameni, atâtea preocupări!

Paștele a devenit, din nefericire, o sărbătoare de consum, în care bucuria îmbuibării e pusă la rang de virtute. Smochinul cel neroditor se mândrea doar cu frunzele, cu aspectul exterior, asemenea omului. Roadele însă îi lipseau… nu avea ce să ofere, doar ambalajul. Uneori, ne mai împiedicăm și ajungem să ne identificăm cu smochinul cel neroditor. Nu avem ce dărui, suntem goi. Goi de noi. Ne lăsăm lejer prinși în mândrie, le oferim celorlalți imaginea și gesturile atent studiate, ceea ce suntem și construim pentru ca ceilalți să vadă. Din păcate, astăzi observăm că lumea se reduce la „a arăta”. Se pierde încărcătura verbului „a fi”, esența, în cele din urmă. Trist e că, de cele mai multe ori, ne limităm doar la „a exista”. Trecem prin toate ca prin malaxor, cu inima absentă, iar viața (și aici societate joacă un rol crucial!) se rezumă la activități de iepuraș Duracell (să rămânem în ton cu tema). Facem lucrurile pentru că trebuie să facem, dar nu le simțim, pentru că nu punem suflet. Iar fericirea apare când inima dictează rațiunii.

Lăsând la o parte opulența, epatarea și pregătirea pentru a da bine „în public”, un public șters, fără substanță, asigurați-vă în primul rând că flacăra iubirii nu se va stinge niciodată din voi. Să vă devină crez, nu doar acum, de sărbători. (Re)Înviați prin iubire și sinceritate față de voi înșivă. Vedem cum „ne scurgem” pe ceas, respirăm pe ceas, facem dragoste pe ceas… Simțim pe pielea noastră cum timpul ne încorsetează parcă din ce în ce mai tare. Un singur lucru „uităm”: să mai trăim. Paradoxal, nu?! Să umplem golurile existente cu iubire. Nu-i păcat să-l irosim fără să ne permitem să depășim linia conturului care ne mărginește? Indrăzniți… Vedeți ce e dincolo de voi. Descoperiți-vă magia. Aveți atât de multe de spus, de dăruit, atâția oameni de iubit… Lăsați Lumina să vă deschidă calea, dați drumul la geamuri, aerisiți… E primăvară! Primăvara schimbării, a noilor începuturi. În tine, în mine, în noi… Să fim un pic mai buni. Să nu uităm cine suntem și, mai presus de toate, ai cui! Cum spunea atât de frumos un om foarte drag mie: „E vremea ca prin sufletele noastre să zâmbească Dumnezeu!”