Experiență de voluntar într-un cămin de copii

Este duminică. Intrăm toți, ca vai de noi, nu că ne-ar fi frică, dar nu prea știm pe nimeni, iar locul nu ne inspiră nici o încredere. Într-un capăt al orașului, printre fabrici și licee, se află centrul de plasament URA. Copiii fără părinți, ocrotiți în acest centru, au azi spectacol, iar noi, eu și niște prieteni, am fost invitați să-i vedem. Prin cap ne trec tot felul de idei preconcepute: ne așteaptă un dezastru și, chiar dacă e plin de copii, care de obicei fac dezordine, locul arăta foarte curat și îngrijit. Numai că lumea este foarte primitoare, iar copiii, lipsiți de teamă, ne fac să trecem peste teama că se va simți diferența: noi avem părinți, ei, nu.

Cine ar fi de acord să facă voluntariat la unul dintre centrele de îngrijire a copiilor abandonați? Poate, la început, tinerii par atrași de idee, însă, cu timpul, își pierd interesul, fiindcă apare o altă problemă: banii. Majoritatea se întreabă: „Da’ mie ce-mi iese la faza asta?”. Ar trebui, totuși, să ajungă zîmbetul unui copil care îți mulțumește că ai venit să-l vezi, bucuria din ochii lui cînd intri în centru. Unde este dorința tinerilor de a ajuta? Există ea, de fapt?

Dacă la centrele cu copii sănătoși mai vin vizitatori, la cele cu copii bolnavi de SIDA sau cu probleme psihice, lucrurile sînt de-a dreptul dramatice. Încă de la intrare ni se spune că nu ne putem îmbolnăvi dacă atingem lucrurile sau dacă respirăm același aer. E suficient ca să te facă să te răzgîndești și, cu siguranță, să nu mai calci pe aici a doua oară. Și, totuși, noi, cei tineri, adolescenții care dispunem de o grămadă de vreme, nu putem să ne rupem puțin din timpul liber, să dăruim zîmbetul unui copil. Nici nu aveți idee ce înseamnă asta pentru ei. Ei nu au avut norocul nostru, norocul celor care au părinți. (Roxana SOLOMON)