Fără prejudecăți

Lecturi reziduale

Românii, marea masă a lor, citesc tot mai puțin. Lectura a devenit dacă nu o povară, cel puțin o îndeletnicire cu puține foloase. Timp pierdut, spun cei mai mulți, parafrazînd vechiul dicton american „times is money”. Cîștigul imediat – relativ sau presupus, primează în competiția cu efectele de perspectivă, cu sensul „trăim acum, ce va fi – vom vedea”. Statisticile în materie devin, prin sărăcia conținutului lor, tot mai îngrijorătoare: bibliotecile publice s-au transformat în instituții care nu mai interesează pe nimeni sau pe foarte puțini. Trecute în custodia autorităților locale, acestea sînt nevoite să suporte indiferența, dezinteresul și managementul tributar al conducătorilor, care îl iau în brațe pe „nu am”, „nu pot” atunci cînd sînt întrebați de soarta lor. La sate, respectivele biblioteci sînt transformate în depozite în care fondul de carte – mare sau mic, mai valoros ori mai puțin atractiv, se transformă repede, sigur și iremediabil în depozite de maculatură mîncată de umezeală, de rozătoare, de microorganisme, dar și de lipsa soluțiilor. Numărul cititorilor bate tot mai mult spre zero, desăvîrșind un proces ale cărui consecințe sînt imposibil de cuantificat. In ce privește orașele, fenomenul nu se abate prea mult de la acești parametri. Spațiile de depozitare insalubre și insuficiente (vezi, de exemplu, biblioteca județeană), investițiile pentru achiziții și înnoirea fondurilor sînt din ce în ce mai mici, iar proiectele de promovare și implementare de programe sînt ca și inexistente. Rolul bibliotecilor se îngustează, astfel, de la o zi la alta, deși logica lucrurilor ar impune o cu totul altă evoluție: dezvoltarea. O dezvoltare cerută atît de considerente instructiv-educative pentru tineretul studios, mai ales cu preponderență elevi – studenți, cît și de restricțiile și limitările de care acesta se lovește în procurarea cărților, generate de prețurile mari și veniturile modeste. Concurența presei și a televiziunii desăvîrșește procesul, conducînd spre un prefigurabil dezastru cultural. In atare condiții, învățăturile și îndemnurile moștenite de la clasici devin literă moartă. „Nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decît cetitul cărților” spunea cronicarul Miron Costin în predoslovia la „Neamul Moldovenilor din ce țară au ieșit strămoșii lor”; pentru ca un mare literat al secolului al XIX-lea, poetul rus Pușkin, să invite la citit prin celebrul său îndemn: „Lectura, iată învățătura cea mai bună”. Ori, dispariția lecturii dintre preferințele noastre cotidiene nu poate să însemne altceva decît adormirea spiritului; pentru cei mulți. Pentru că o elită favorizată va continua să existe. Producție editorială avem – bogată și selectă (alături de maculatura fără valoare literară și artistică). Dar între această producție și publicul larg interesat nu se află doar barierele din sticlă groasă ale vitrinelor de librării, ci în primul rînd prețurile prohibitive, care provoacă coșmaruri și sentimentul neputinței. Ele ne impun abțineri și renunțări ce ne apropie de avertizarea unui alt remarcabil om de litere, Thomas d’Aquino: „Mă tem de omul unei singure cărți” (timeo hominem unius libri). Din păcate, la noi se croiește o nouă modă, extrem de periculoasă: lecturile reziduale, de genul etichetelor de pe sticlele de băuturi, reclamelor stradale, fluturașilor ce ne invadează zi de zi cutiile poștale. Ca și „cultura de maculator”, în vogă prin anii ’50 – ’60. Adevăratele lecturi țin tot mai mult de „A fost odată!”. (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!