Mihai BUZNEA
Prima secvență: Cerșetorul din fața mea – același pe care-l întîlnesc zilnic de cîțiva ani în pragul unei vestite crîșme din oraș – pare să fi uitat de sineși. Rufos și murdar, invocă mila trecătorilor împingîndu-și în față mîna scheletică ce pare nespălată de un secol și plină de furunculi. Pare o cange cu care-și împunge prada săracă, în timp ce mormăie printre buze vorbe nici de el înțelese. Are, în schimb, privirea tăioasă, obraznică, provocatoare. Te pironește cu ea de parcă ar vrea să te țintuiască la stîlpul infamiei. Îl vezi?, mă întreabă cineva, a fost ofițer, căpitan, a comandat cîndva o subunitate. L-a părăsit nevasta, copii n-a avut și-a-nceput degradarea. Amarul potolit cu paharul. Casa pierdută, pensia insuficientă, dezastru total. Cădere în abis în pas alergător. Nu mai știe nici cum îl cheamă. Un destin pe cît de nemeritat, pe atît de surprinzător și inexplicabil. Acum invocă mila creștinească, pînă va păși dincolo. Cine-ar fi gîndit că i s-ar putea întîmpla așa ceva, în urmă cu 10 – 15 ani?
Secvența a doua: Femeia pe care o privesc, dacă a împlinit 60 de ani. O știu de cînd era elevă la liceu. Inteligentă și simpatică. Frumușică și ambițioasă. Și-a împlinit dorința de a fi inginer constructor. Peste 30 de ani de activitate pe șantiere sau în fața planșetei de proiectant. Multe dintre blocurile înălțate în Bacău, la Moinești sau în Onești, încastrează în beton și contribuțiile ei. Familie armonioasă, împlinită. Pînă la un anumit moment, cînd echilibrul s-a rupt. Soțul – decedat, copiii, cei doi copii, realizați, cu studii superioare, s-au detașat din cauza năravului tot mai evident, numit pahar. Acum își face veacul în piață, pe stradă. Vechii colegi, cunoscuții, jenați s-o vadă într-o astfel de postură, îi mai întind cîte o bancnotă, prelungind o agonie. E tot ce a mai rămas dintr-o certitudine.
A treia secvență: Pînă în urmă cu cîțiva ani, mulți dintre băcăuani i se adresau respectuos, cu apelativul „doamna farmacistă”. Înfățișarea și poziția ei socială degajau demnitate și impuneau respect. Atentă la necazurile oamenilor, grijulie cu ei. Răzbătătoare. O dată a scos, numai ea a știut cum, de unde, un medicament cu care a salvat viața unei fetițe de doi anișori. De cînd s-a pensionat, „s-a rupt ața”. Bani puțini, greutăți mari. Un fiu nedeprins să muncească, dar care nu concepe să trăiască în lipsuri, drept pentru care își trimite mama la cerșit. Lustruiește lespezile bisericilor, în loc să-și vadă de bătrînețe. A devenit agresivă și libidinoasă. Crede că alții sînt vinovați de degradarea morală care a adus-o aici, cei care-i dau, sau nu, de pomană. În clipele de luciditate care-i mai luminează, cînd și cînd, mintea, repetă aceeași obsesivă replică: știți voi cine am fost? Din păcate, știu, dar ce pot să mai spună?
Ultima lor speranță: mîna întinsă spre mila publică. Spre a-și prelungi zilele, după o viață de muncă, de responsabilități asumate și onorate. Care le este vina? Dacă au, e doar a lor? S-ar putea replica: de ce alții, cei mai mulți, nu și-au pierdut echilibrul și continuă să trăiască în demnitate? Cred că nu așteaptă nimeni vreun răspuns la această întrebare. Ceea ce mîhnește în istorisirile de față este atît neputința noastră, a celor de pe stradă, de a face ceva cu adevărat util și necesar pentru acești oameni, cît și indiferența unei societăți ce-și abandonează fiii în brațele deznădejdii, imună și surdă la dramele lor. Cei trei nu sînt pure invenții, există cu adevărat și, din nefericire, nu-s singurii din acest oraș. M-am oprit la ei pentru că, la vremea lor, au reprezentat ceva pentru comunitate, au făcut ceva pentru aceasta. Acum, s-au pierdut într-o deznădejde fără de leac. Dură și molipsitoare. Cîți oare li se vor mai adăuga, sau există pur și simplu fără să-i vedem?
Lasă un răspuns