Mihai BUZNEA
Bate și ți se va deschide! Cere și ți se va da! Un precept religios în variantă modernizată, actualizată. În scurt timp, am toate șansele (grozave șanse!) de a fi nevoit să-mi plantez o nouă ușă, securizată, la intrarea în apartament pentru simplul motiv că cea veche, care a rezistat eroic timp de 42 de ani (iată că și „înainte” se făceau unele lucruri bune, totuși) e pe cale să se transforme în țăndări. Motivul? Unul cît se poate de lumesc, asaltul cotidian la care este supusă, de ani buni încoace, de către fel de fel de indivizi cu tot felul de interese cu numitor comun: banul. În urma unei statistici întocmită ad-hoc așa, pentru a-mi satisface curiozitatea personală, am constatat că zilnic se prezintă la ușă (a mea, cît și ale vecinilor mei) cel puțin 8-10 mesageri care, dacă nu le răspunzi la soneria ce zbîrnîie ca în draci, bat în lemnul ușii de mai să-l spargă, pînă le deschizi și te întîmpină o mînă cu palma-n întinsă, mai să te străpungă, și somația pe buze: dă-mi! Pentru diferite interese și nevoi. Ce să le dai? Bani, ce altceva! De unde, dacă-i punga tot mai goală? Nu contează, trebuie să scoți. Nu știi cine-s personajele, de unde vin și spre ce direcții o iau banii. Cerșitul modern, autentic românesc, a căpătat proporții naționale. Deunăzi mă trezesc la ușa greu încercată cu un individ înalt, slab, uscat și voce tînguitoare, de ascet: sînt de la…, pentru… Bag mîna-n buzunar, tocmai încasasem pensia mărită cu cîteva zeci de mii de lei și dau plus-venitul. Să fie într-un ceas bun! Pe chitanța mîzgălită în grabă și probată cu două (clasice) ștampile, citesc: Asociația copiilor abandonați Mioveni – Argeș 2001, Centrul de colectare Roman (punctul de lucru Bacău, aș completa). Îmi cade, în sfîrșit, fisa: aceasta a plantat prin mai toate intersecțiile orașului meu colectori animați de sentimente filiale răsplătite cu cote-părți din încasări. Doar nu se face nimic gratis! Cu vreo zi-două înainte mă „călcase” un fals călugăr voiajor, iar obișnuiții casei știu exact cînd pun ciorba în farfurie și vin să-mi ureze poftă bună taman cînd dau să-mi fac semnul crucii drept mulțumire. Iar gestul se onorează, nu? Dar, să nu fie cu păcat! Alta-i durerea, cum să-i mulțumești pe toți, cînd nici ție aproape că nu-ți ajunge? Încerci să schimbi decorul citind presa și afli că, din cauza lipsei de fonduri (ce elegant și îmbietor sună expresia, singură nu în asociere), se diversifică experimentele privind protecția copilului: orfelinatele sînt scoase la licitație în vederea privatizării (grozavă afacere pentru investitori!), iar copiii sub vîrsta de doi ani nu vor mai putea fi instituționalizați într-un centru de plasament, ci ocrotiți într-un mediu familial (care, de unde?); însoțitorii persoanelor cu handicap nu și-au mai primit de luni de zile îndemnizațiile, idem cei îndreptățiți prin lege la ajutorul social. Cittind, mă apucă durerea de cap; grozavă relaxare! Îmi pun haina (ce noroc că s-a mai încălzit!) și plec „la aer” prin oraș, unde sînt luat în primire de cerșetori de ambe sexe, de toate soiurile și vîrstele, care-mi promit o vorbă bună la Cel de Sus în schimbul milosteniei cu o monedă (dacă-i bancnotă e și mai bine). Ca să le faci față tuturor trebuie să te transformi în bancomat. Au apărut, cumva, primele exemplare de homo bancomatus?
Dacă v-am stîrnit sila, ori revolta, citind cele de mai sus-spuse, nu vă grăbiți să dați un verdict, indiferent care. În ele vă regăsiți fiecare. Personajul e colectiv, iar agresiunea cotidiană este generalizată. Scapă cine poate!
Lasă un răspuns