Mihai BUZNEA
Dacă ar fi să ne luăm după facturile pe care le are de achitat, am putea crede că cea mai mare plăcere a românului este să se scalde non-stop în mini-piscina din baia apartamentului său proletar și să-și astîmpere setea dînd pe gît cantități industriale de apă de la robinet. Asta, în pofida secetei prelungite, care usucă tot în calea ei, inclusiv albiile pîraielor, rîurilor și buzunarele noastre tot mai pîrjolite. Este notoriu cazul unei familii din urbea noastră, care într-o singură lună a reușit să consume, zice-se, apă caldă și rece de vreo 12 milioane de lei. Dacă lucrurile continuă să evolueze pe aceeași diagramă a ridicolului, avem toate șansele să batem orice record mondial în materie și să depășim, prin originalitate, însăși vestita Guiness Book.
Fenomenul nu e singular și își are sorgintea într-o meteahnă al cărei început e-nvăluit în ceață. De cînd îi știm, distribuitorii de asemenea utilități s-au ferit ca dracul de tămîie de contorizarea consumurilor. A o accepta, ar fi însemnat „tăierea macaroanei”, punerea sub căpăstru a unor afaceri aducătoare de mari profituri, necontrolabile și, deci, nemeritate, din care să-și taie, lună de lună, părți grase. Sub formă de salarii, prime, depășiri de indicatori, participări la profit etc. Sub acoperămîntul lor, defecțiunile de sistem, cît și cele de funcționare, erau invizibile și greu de sesizat. Se „stătea bine”. Pe seama plătitorului. Cînd el, plătitorul, nu a mai acceptat să fie atins la interes, Măria-Sa producătorul nu a avut încotro și a acceptat ceea ce de mult trebuia să se întîmple: montarea apometrelor. A găsit, însă, contrasoluția: normarea paușală. Încarci cît vrei, cine și cum să te controleze? Că se-ajunge la situații bizare, ilogice și neacceptabile, nu contează. Că se ajunge, pur și simplu, la furt pe față, iar nu contează! Trebuie să iasă „balanța”, altfel afacerea riscă să falimenteze. Dacă un contorizat consumă unul, cel mult doi metri cubi de apă caldă pe lună, unul „ne” va fi gratulat cam cu 20 – 25 de ori mai mult. Aceeași poveste și cu apa rece: în loc de 5-6 metri (pe lună), vei avea de plătit 9 – 10 metri (pe zi). Reguli ce-ți taie respirația și te pun în situația de a te înneca în oceanul (presupus) ce-ți curge zi și noapte la robinet, cu presiune și viteză maxime.
Unde se mai întîmplă așa ceva, pe la noi sau pe aiurea? Ce contează! Doar nu ne interesează ce și cum fac alții! Între timp, facturile restante se înmulțesc, sumele datorate cresc precum făt-ul din poveste, iar oamenii, bieții de ei, ajung la disperare. Pe care nici o apă din lumea asta nu reușește să le-o răcorească, nicicum să le-o spele. Nu plătești, ești scos din casă, ți se vinde pe te-miri-ce și te trezești în stradă. Unde scapi de coșmarul facturii CET sau Termloc. Vedeți ce simplu se leagă apele? Cei doi producători -furnizori au de încasat, la capitolul „plăți restante”, sute de miliarde de lei. Cu toate acestea, își trag lefuri astronomice (pentru care există bani în visterie), amenajări și modernizări de sedii, dotări, indemnizații de concedii, prime „de miel”, „de porc” și altele asemenea. Cu ce? De unde? Oricît aș încerca, nu pot alunga gîndul precum că apele sînt destul de tulburi și poartă cu ele, prin cifrele înscrise în facturi, mult prea multă murdărie care nu prea se dorește a fi spălată. Asta și pentru că moralitatea e într-un așa hal de terfelită, încît nici zece ape nu o poate limpezi.
O soluție poate că ar exista, totuși: cei ce susțin că eu, băcăuanul de rînd, pot consuma într-o singură lună cantități astronomice de apă, să demonstreze pe viu acest lucru, însoțit de decontul cuvenit. Dacă refuză, să fie obligați. Conform zicalei: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.
Lasă un răspuns