FĂRĂ PREJUDECĂȚI Au venit americanii!…

Mihai BUZNEA

Au venit americanii! În sfîrșit! După o așteptare ce a durat aproape șase decenii, iată-i, din nou, printre noi. Lung prilej de vorbe și de ipoteze – pentru a-l parafraza pe poet. De ce „din nou”? Foarte simplu! Pentru că și atunci, în vara anului ’44, mesagerii unchiului Sam au sosit, ca și acum, tot pe calea aerului, purtați de păsări cu ciocurile de fier. Și-au lansat mesajele sonore, bubuitoare, de bun sosit, pe Valea Prahovei, dar și asupra orașului meu, din care au distrus cam o treime, 5.600 de clădiri. Da, dar atunci eram în stare de beligeranță! Astăzi sîntem prieteni și parteneri de Alianță, iar escadrilele de bombardiere, avioane de transport și elicoptere ce aterizează zi și noapte pe aeroportul din apropierea malului Mării Negre au o cu totul altă destinație. Noi nu avem a ne teme de ceea ce poartă sub aripi. Corecția e pentru alții, de mai de departe.

Acela a fost, pentru mine și toți românii din generația căreia îi aparțin, primul meu contact cu americanii, cu mesagerii de la antipozi. Următorul s-a produs cam peste trei ani, pe timpul foametei, cînd m-am pricopsit cu o jumătate de cutie din carton conținînd ajutor american sosit cu vapoarele: mălai de castane, cîteva cutii cu conserve de pește, ceva paste făinoase, o pungă cu linte, o pijama – articol de lux, la care priveam ca la o pictură a unui maestru al Renașterii, o colecție de bile din sticlă, colorate, care săreau la fel ca mingile de cauciuc. Miracol și fascinație. Primele mele jucării. Și ce jucării!

Dar contactul cu americanii, care în imaginația mea de copil aveau o reprezentare de ființe ciudate, cu totul aparte, un fel de extratereștri, nu s-a oprit la mămăliga clisoasă, dar dulce și hrănitoare, fiartă de mama din făina de castane. Prin cartierul meu de lucrători la calea ferată își făcea, zilnic, apariția, un individ cu mintea dusă bine de tot cu sorcova, altminteri om liniștit și plăcut la vedere. Îl chema Toader și să fi avut cam 30 – 35 de ani. Trecea pe străzi și repeta la nesfîrșit, ca un disc de patefon, crăpat, aceleași două cuvinte: „Vin americanii!”, „Vin americanii!”. De, fiecare cu fixul lui! Uneori, fața îi era veselă, iar ochii îi luceau misterios. Alteori, era tulburat și aparent predispus la violență, dar vorba îi rămînea aceeași: „Vin americanii!”. Nu-i dădea nimeni atenție. Doar noi, copiii, ne amuzam, aveam parte de distracție gratis. Te pui cu nebunul? Apoi, era și periculos, oamenii se fereau de necazuri, nu puteai ști ce urechi nevăzute te ascultau și, apoi, te „cîntau” acolo unde trebuia. La un moment dat, Toader al nostru a dispărut și nu s-a mai auzit nimic despre el. Se spunea, în glumă, că ar fi fost trimis ca ambasador în State, tot era la modă promovarea clasei muncitoare. Aiurea! Scena spectacolului său era aici, nu peste Ocean! Da’ mai știi?!…

Și iată că într-o noapte de iunie ’48, pe la miezul ei, deasupra orașului s-a auzit huruit puternic de motoare. Trei avioane survolau în cerc marea așezare de pe malul Dunării, apoi au luat cap-compas aerodromul militar ce se mărginea cu mahalaua noastră și în care era încartiruită o escadrilă sovietică de aviație. Oamenii ieșiseră în păr, prin curțile caselor, somnul dispăruse, așteptau să vadă ce minune avea să se întîmple. După cîteva tururi de recunoaștere, din pîntecele aparatelor au început să curgă ciorchini de parașutiști. „Au venit americanii!”, a strigat unul, după care s-a pornit un adevărat cor de exclamații. Îmbrățișări, entuziasm general. Care n-a durat mult, potolindu-se în zgomote seci de brățări metalice. Arestări. În noaptea aceea, mahalaua aproape că a rămas fără bărbați. Duși au fost! Secu’ se achitase cu brio de una din primele misiuni de „curățire ideologică”. Totul fusese o înscenare-provocare: și zborul, și lansările de parașutiști, iar subiectul „Vin americanii!” devenise unul al naibii de periculos! Dinamită! Nu ca acum. Se schimbă vremurile, ce vreți?!