Mihai BUZNEA
Dacă dragoste nu e, nimic nu e! – spunea romancierul, oferindu-ne, prin doar cîteva cuvinte înțelept potrivite, esența trecerii noastre efemere prin această lume. Adevăr etern, demonstrat de filozofi și cîntat de poeți, aducător de fericire, ca și de întristare ori nefericire. Depinde de ceea ce ți-a fost hărăzit la naștere de către ursitoare.
Care este, însă, chipul dragostei eterne, în ce inimi sălășluiește și-i inspiră pe gînditori? Aceasta-i întrebarea! Iată ce ne îndeamnă să credem unul dintre ei: „Dragostea pentru aproapele nu este singura pasiune ce ne domină; banul, ambiția, vanitatea și o mie de alte pasiuni triumfă adesea în inimile noastre. Este noua religie căreia i se închină tot mai mulți dintre noi și care se clădește pe desfătările lumii acesteia, ignorînd-o pe cea veșnică”.
Capital 300, această biblie de actualitate ce ne-a bulversat liniștea ultimelor zile, este un argument. Știința unora dintre români de a face bani să vină din pasiunea lor pentru arginți, ori a devenit o stare de fapt motivată de verbul „a avea”? De ce, pentru ce, pentru cine? această pervertire întru „ochiul dracului”? Banii n-aduc fericirea!, spun înțelepții, în vreme ce pragmaticii îi completează: …dacă-s puțini! Sigur, nu vom dezlega noi, aici, încîlcitele cărări ale ei, pasiunii, și nici nu cred c-am putea ajunge prea departe cu răspunsurile. Au încercat mulți alții, înainte, și tot la prezumții s-au oprit. Ce ne-au spus ei? Vom relua, în cele ce urmează, cîteva dintre cugetările acestora, care au fost, sînt și vor rămîne de actualitate. Iată ce ne spune antichitatea: „Că dintre toate născocirile omenești/ Ca banul rea și blestemată alta nu-i!/ El surpă și cetăți; și din al lor cămin/ Pe mulți îi poate alunga. Pe cei cinstiți/ Ii poate-ademeni, le poate mințile/ Intuneca, de săvîrșesc și fărdelegi/ Și mîrșăvenii fel și chip” (Sofocle), pentru ca un alt ilustru gînditor (Oxenstierna) să ne spună: „Un om fără bani este un om fără viață, un mort ambulant, un spectru care ne sperie. Este ocolit ca un ciumat și e considerat ca o povară inutilă a pămîntului. Dușmanii lui zic că nu e bun de nimic. Ananghia îl trezește dimineața, iar mizeria îl însoțește în pat seara. Femeile găsesc că e urît, curtezanele că e
neputincios…”, spre deosebire de cel bogat, care „…în lumea asta el poate tot ce vrea, căci toți rîvnesc la ce posedă el Toate vorbele lui sînt admirate, și toate privirile lui sînt plătite cu reverențe. Lingușirea îi dă tîrcoale, iar avariția mărește numărul prietenilor săi. Dacă este prost, lumea nu observă pentru că el îi astupă urechile cu pistoli; dacă este urît, îi întunecă vederea; dacă e de origine umilă, nimeni nu-și mai aduce aminte de tatăl său; iar dacă e copil din flori, se vor găsi oameni foarte cinstiți gata să jure că ei au asistat la nunta mamei sale”.
Banul, se știe, naște speranțe, invidii, răutăți, violențe; clădește sau năruiește imperii. „Banii – spunea Tudor Mușatescu, sînt rotițe care pun în mișcare roata lumii”, făcînd să nască „…noua religie, aceea a bogăției, a credinței în aur, ce-și are pelerinii, schimnicii și martirii ei” (Jules Michelet). Românii – e timpul s-o spunem din nou – au cel puțin douăzeci de milioane de martiri, care abia de-și duc traiul de pe o zi pe alta, gîndind, cum o mai făcuseră și alții înaintea lor: „…poate că banii sînt un lucru rău, dar nici sărăcia nu e mai brează” (Eric Linklater) și confirmînd clipă de clipă adevărul cum că ” Nu există decît o singură categorie de oameni care se gîndesc la bani mai mult decît bogații: aceștia sînt săracii” (Oscar Wilde). Cîtă dreptate avea, așadar, cronicarul Miron Costin cînd spunea: „Banii răscolesc împărățiile și mari cetăți le surpă, cum să dzice cu un cuvîntu leșescu: „sula de auru zidiul pătrunde”!
A avea, ori nu a avea bani, este o virtute? Să încercăm, mai departe, a desluși răspunsurile: „Mare este Dumnezeul nostru și argintul este profetul său” (Okakura Kazuko); banul „…a răpit întregii lumi, atît lumii omenești cît și a naturtii, valoarea ei specifică” (Karl Marx); (el) „…are un gust și o acuratețe. Altă pîine cumpără banul muncit și altă pîine fură banul șiret. Banul parazitar naște inși parazitari, familii parazitare și clanuri” (Tudor Arghezi); „…Pentru a disprețui banii trebuie să-i ai, și chiar mulți” (Cesare Pavese), căci datorită lor „Incep să fiu celebru: lumea vine să-mi ceară bani” (Jules Renard), chiar dacă este „…oarecum impudic să vorbești despre bani, banii fiind o tristă necesitate vitală, indispensabilă, din nefericire, ca și privata, dar de care nu trebuie să vorbești” (Stendhal). Totuși, haideți să nu fim fataliști, chiar dacă „Răul fundamental, în lume, se datorește faptului că Dumnezeu a creat prea puțini bani” (Heinrich Heine); guvernul nostru a devenit dintr-o dată darnic cu românii: din decembrie ni se măresc pensiile, iar de la 1 ianuarie viitor crește salariul minim pe economie, prefigurînd apariția bancnotei naționale de un milion (de lei, nu de lire!). Atunci să vezi trai pe vătrai!
In sfîrșit, să nu ne închinăm la nesfîrșit Măriei-Sale Banul și să pornim în căutarea lui, avînd grijă să nu uităm nici o clipă că „Banul pe care-l ai este instrumentul libertății; acela după care alergi este cel al servituții. Iată pentru ce îmi țin punga strînsă și nu rîvnesc la nimic” (J.J. Rousseau).
Ar mai fi ceva de spus? Dumneavoastră ce credeți!
Lasă un răspuns