FĂRĂ PREJUDECĂȚI Bir pe sărăcie

Legile pămîntului puse în aplicare după decembrie ’89 au însemnat, pentru țărănimea română, un act reparatoriu față de abuzurile și samavolniciile vechiului regim totalitar. Dincolo de imperfecțiunile lor și de dificultățile ce însoțesc procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, Legea 18, a fondului funciar, cît și legea 1, a lui Lupu, au același numitor: motivația istorică. Pămîntul este al celor ce-l muncesc, recunoșteau și comuniștii, dar această recunoaștere formală și, s-a demonstrat, lipsită de moralitate, nu i-a împiedicat să pună stăpînire pe el sub pretexte și modalități dintre cele mai neortodoxe. Timp de aproape trei decenii, din 1962 – cînd s-a încheiat procesul socializării agriculturii românești după modelul sovietic – și pînă în 1990, cînd s-a reluat în sens invers, prin distrugerea și vandalizarea a tot ceea ce se făcuse prin munca acelorași pălmași ai pămîntului, țăranul a fost marele perdant. Condiție umilitoare și situație anacronică: cel ce face pîinea, să fie muritor de foame!

După 12 ani, de la conturarea marii schimbări, comparată de foarte mulți istorici și politicieni cu reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza, o întrebare se repetă cu obstinație: e mai fericit, acum, trăitorul la sat, cel ce lucrează pămîntul? S-a schimbat ceva în condiția lui? Nici nu poate fi vorba de așa ceva, deocamdată cel puțin, este de părere un om care, culmea, a trăit și continuă să trăiască aventura de a investi în agricultură cu speranța că, o dată și odată aceasta va deveni o afacere rentabilă. Pînă atunci, abia se menține pe linia de plutire, lucrînd pentru a-și plăti dobînzile la creditele bancare și aproape deloc pentru el. Țăranul este muritor de foame și propriul său sclav. Mergeți în orice sat doriți, intrați în orice casă vă iese în cale și veți fi întîmpinat de aceeași sărăcie lucie. Mulți dintre trăitorii la sate aproape că nu au nici după ce bea apă, iar mîncarea de bază a rămas mămăliga, fasolea, varza și murăturile. Se practică o agricultură de subzistență, nu una de performanță, randamentele fiind cam de zece ori mai mici decît cele obținute chiar în țări vecine nouă, un exemplu putînd fi Ungaria. Românul redevenit proprietar de pămînt este lăsat să se descurce singur, lipsesc politicile protecționiste, iar alocațiile bugetare sub formă de cuponiade nu rezolvă, practic, nimic. În aceste condiții, doar o minune cerească mai poate salva situația, dar se pare că Cel de Sus e prins cu alte treburi, prin alte părți. Iată de ce nu trebuie să surprindă pe nimeni că sînt tot mai numeroși țăranii care spun că erau mai avuți și trăiau mai bine pe vremea cînd erau ceapiști: cu ce primeam de la colectiv, cu ce luam – nu furam, că doar era al nostru, nu? – și cu ce obțineam de pe loturile individuale împingeam traiul, nu știam ce-i foamea. Tristă, dar adevărată, constatare!

Dar asta nu e, încă, totul. Se poate și mai rău! De la 1 ianuarie, încă o pacoste s-a așezat pe capul bietului țăran: impozitul agricol. Bir pe sărăcie. Cine nu-l plătește e pasibil de penalizări și, după cinci ani, poate rămîne fără obiectul muncii, chiar dacă politicienii și parlamentarii noștri și-au propus să amendeze Constituția în sensul garantării (nu protejării, cum e formulat acum) proprietății. De unde vor scoate banii pe care, oricum, nu-i au? E o întrebare fără ecou. Sau, cine știe?! Deocamdată, birul pe sărăcie i-a lăsat pe bieții oameni fără grai și cu îmbucătura de mămăligă în gît. (Mihai BUZNEA)