De cîteva zile, pîinea pe care ne-o dorim la fiecare masă este mai scumpă cu o mie de lei. La valoarea de astăzi a monedei naționale, creșterea aceasta poate fi considerată insignifiantă. Luată ca atare, respectiva mie de lei înseamnă echivalentul unor bunuri minore – două cutii de chibrituri, sau un măr, o jumătate de bobină de hîrtie igienică, o caramea. Pentru o familie formată din trei persoane adulte și care, se presupune, consumă doar două franzele pe zi, adică cele 350 de grame de pîine recomandate de normele alimentației raționale (nici prea mult, dar nici prea puțin), „alinierea de preț” poate echivala cu 60-70 de mii de lei. Disponibilizarea sumei presupune, implicit, renunțarea la alte necesități, în final, la accentuarea disconfortului alimentar. Nu voi merge mai departe cu variațiunile pe tema coșului zilnic al gospodinei pentru a nu (vă) mă indispune și mai mult. O remarcă, doar: în aproape 13 ani, prețul pîinii a crescut de 2.500 de ori (însoțit îndeaproape de cel al laptelui), în timp ce venitul mediu salarial al românului este mai mare de numai o mie și puțin peste de ori. Nu mai spun de carne, preparate din carne, legume, fructe, lactate și celelalte. Cauzele acestor scumpiri galopante le cunoaștem cu toții: falimentarea agriculturii prin sărăcirea producătorului agricol, prin promovarea unor costuri aberante la semințe, lucrări tehnologice, îngrășăminte chimice și practicarea de prețuri neortodoxe la achiziționarea grîului. Singurii cîștigători din toată această afacere – engrosiștii de cereale. Perdanți, noi toți, consumatorii de pîine. Îi ajutăm, în schimb, pe alții să facă bani, importînd mari cantități de grîu și făină din Ungaria, Ucraina, Bulgaria. La fiecare lot adus în țară, plătim de două ori în plus. Din buzunar, sau făcînd tot mai mică felia de pe masă. De ani buni, guvernanții de orice culoare ne-au asigurat, în fiecare vară, că nu vom duce lipsă de pîine, dimpotrivă, îi vom hrăni pe alții. E drept, încă n-am murit de foame. Avem toate șansele de a o face în continuare. În județul nostru, culturile de grîu sînt tot mai rare, iar producțiile din ce în ce mai mici. No problem! Importăm. Are cine să plătească! Cum cine? Noi, cei cu pretenția de a mînca. Cel mai sumar calcul ne demonstrează că din bugetul zilnic alimentar al invocatei familii de trei persoane, raportat la nivelul mediu al cîștigurilor, pîinea decupează cel puțin 10-12 la sută, și asta în condițiile în care rămîne, totuși, unul dintre cele mai ieftine și, deci, accesibile alimente. Indispensabile. Pentru a nu ajunge la concluzii vecine cu dezastrul, voi opri calculele aici. Specialitățile de panificație ne pot produce coșmaruri, chiar tragedii uneori. Așa că vom ignora existența lor conform zicalei „nu-ți dorești ceea ce nu cunoști”, astfel că pentru a nu cădea în melancolie sau, Doamne ferește, în brațele disperării, vă recomand să ocoliți toate acele centre ale pierzaniei pîntecului și buzunarului. În fond, foamea amăgită nu ucide, te face să visezi ospețe pantagruelice sau alte priveliști amăgitoare, în timp ce excesul de mîncare, bună pe deasupra, creează disconfort, aduce bolă, suferință, scurtează zilele. Vedeți că pînă la urmă e ceva bun și în politica asta a abstinenței? Doar nu trăim pentru a mînca, ci mîncăm pentru a trăi!… Cu asta, am răspuns și întrebării din titlu: Ce-i mai mică și mai mică? Pîinea noastră de fiecare zi. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns