În fiecare seară, la ora 21, plus-minus cîteva minute, soneria apartamentului în care locuiesc îmi dă de știre că la ușă se află Margareta. Are un stil strict personal, absolut inconfundabil, de a-și anunța sosirea. Scopul i-l cunosc. Pe deasupra, este de o punctualitate și o consecvență demne de o cauză mai bună.
Cine este Margareta? O fetiță de vreo nouă ani, din vecini, locuiește împreună cu părinții, cam dubioși, și alți opt frați, într-un apartament de demisol, din blocul de peste drum. Cel mai mare dintre ei, Niculăiță, este prima mea cunoștință din familie și are vreo 13 ani. Școlar. Ceilalți, pe lîngă. Preiau ștafeta unul de la celălalt. Alfabetul lor începe cu litera C – de la cerșetorie. De multe ori vin în tandem, să aibă o mai mare putere de convingere. Seara, după ce apune soarele, bătrînii le sună adunarea pentru cină. Să nu credeți, însă, că îi cheamă în fața farfuriilor pline cu mîncare, ci pentru a-i trimite să și-o capete. Fiecare cu norocul lui. Iau cu asalt blocurile din jur, unde sînt cunoscuți ca niște cai breji. Se pricopsesc cu cîte ceva, nu pleacă flămînzi la culcare. Mai sar o masă, pînă a doua zi, cînd o iau de la capăt. Același semnal sonor, aceași voce plîngăreață, aceeași solicitare. Vrei-nu- vrei, îi bagi la porție, de milă, de silă. Părinții au servicii, ei – copiii, alocații. Cu banii ce le intră în casă ar putea trăi modest, nu îndestulător. Dar ar trăi. Uneori se mai lipesc și de oarecare donații și ajutoare. Nu stau mai rău ca alți băcăuani. Dar cîștigurile iau alte destinații. Crîșma și butelca pentru-acasă. Care costă. Mai mult decît o cină pentru toți 11. În casa de la demisol muzica și veselia fac parte din familie. Înclin să cred că uneori aceste semne de sfidare îi vizează pe cei care, dîndu-le de pomană, le disponibilizează banii pentru chefuri. Nu judec, îmi spun o părere. Margareta și ai ei reprezintă un caz. Dar cîte asemenea familii ce-și sprijină principiile de viață pe mila publică nu există în județ? De altfel, Bacăul e unul dintre orașele în care cerșitul la ușă reprezintă o particularitate. Despre așa ceva nu prea s-a auzit în Capitală, la Brașov ori Galați. Pentru toți ar trebui să ai pregătit cîte ceva, conform perceptului creștinesc „satură-l pe cel ce-ți cere de mîncare”. Altfel îți asumi păcatul. Dar „a face bine ” e, întotdeauna, bine? Iată întrebarea! Din tot acest lanț al slăbiciunilor omenești, pînă la urmă nu e nici un cîștigător, ci doar perdanți. Copii care-și întinează copilăria; părinți ce-și pedepsesc odraslele umilindu-le; și noi, cei ce întreținem o stare nefirească prin gestul de a oferi, devenit, prin repetare la infinit, neplăcut și agasant. Cina în familia- substitut se transformă, astfel, într-o pedeapsă nemeritată pentru toți. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns