Executivul condus de Adrian Năstase a mai forțat o mărgică, precum găina năzdrăvană a babei din faimoasa povestire a lui Ion Creangă. De cîteva zile, două milioane și jumătate de guri infantile țocăie cu gîndul la ugerul dolofan al bălțatei din grajdurile Guvernului, așteptînd să le alunece pe gîtlejuri laptele bine – făcător promis de guvernanți. Cît despre cornuri, ele se coc pe ogoarele mănoase ale patriei sub căldura toridă care grăbește festinul pîinii. Foamea-i foame, n-ai ce-i face, dar mai aveți puțintică răbdare, vorba lui nenea Iancu, pînă la toamnă, cînd intră HG-ul în vigoare. N-o să moară nimeni pîn-atunci. După îndelungi studii și analize, mai marii noștri au aflat că școlarilor din primar și gimnazial le chiorăie mațele al dracului de tare, nu din prea-plin, ci din prea gol, drept pentru care au hotărît să le umple cu cîte un pahar de lapte și un corn. Dar de la Domnul! Un calcul sumar ne arată că bugetul se va vedea silit să scoată din sacul și așa anemic, timp de cinci zile pe săptămînă și cam opt luni din an, cîte douăsprezece miliarde și jumătate de lei, bașca cheltuielile de regie: oale, căni, aragaze, șoferi și lăptărese. Dar face să investești în viitorul de aur! Ceea ce ne reamintește vechiul slogan: cînd e vorba de copii, nici un sacrificiu nu e prea mare! Dar altceva îmi agresează acum mintea: tristul adevăr că generația în pantaloni scurți suferă de inaniție, iar laptele și cornul guvernanților sînt o recunoaștere a unei stări dureroase și degradante. Dar și paleativ. În țările care-și respectă cu adevărat copii și îi interesează soarta lor, soluția e alta: pe lîngă fiecare școală – un restaurant cu meniuri pentru toate burțile (nefiind cazul și pentru toate pungile, că-s suficient de pline). Vine piciul, își ia prînzul și se întoarce în clasă. Mîncare subvenționată. Laptele e pe post de răcoritoare, iar chifla sau cornul pentru cățelul din stradă. La români apelul la mila publică a devenit politică de stat. Cei mai mulți trăiesc, vai de mămăliga lui de trai, din alocațiile de tot felul. Ceva parcă îmi spune că mîine, poimîine ne întoarcem la cantinele proletare și rația de mîncare. De vrea doisprezece ani și mai bine, de cînd cu reforma, ospățul pantagruelic pe care-l visăm se transformă în ciorba săracului. Așa ceva mi s-a mai întîmplat prin anii’ 46-’47, dar atunci suportam efectele unei secete nemiloase, capac peste un război pustietor. Acum ce motive avem să așteptăm pomana publică, invocînd milostenia la cel mai înalt nivel?
Nu pledez împotriva amintitei măsuri, ar însemna să eludez realități șocante, dar aș prefera ca laptele și cornul promise să le poată pune părinții pe masă. Asta ar însemna egalitatea șanselor. Știu ce-i foamea cronică, m-am hrănit din belșug cu ea în vara secetei cînd, în vacanță fiind, copil de 8 ani, parcurgeam în fiecare zi drumul de-acasă pînă la școală, cam cîte 4 kilometri dus – întors, pentru a prinde prînzul oferit de o societate de binefacere din Franța. Mîncare bună, lux, adevărat dezmăț culinar în condițiile de-atunci, dar pînă ajungeam acasă mi-era din nou foame.
Dacă în închipuirile unora Joiana cea țîțoasă cu ugere de aur va rezolva problema celor 2,5 milioane de copii subnutriți (atenție, doar dintre școlari, nu și cei din față și de după), care-și vor primi de la 15 septembrie cana de lapte, eu mă încăpățînez în ideea că totul nu-i decît o falsă iluzie. Pentru mulți dintre acești nefericiți ar putea rămîne singura agonie și ne face de plîns. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns