FĂRĂ PREJUDECĂȚI Dor de ducă

Mihai BUZNEA

Trebuie să recunosc, pentru a nu știu cîta oară: copiii noștri sînt, realmente, teribili! Te crucești, nu altceva, doar la auzul a ceea ce pot scoate din gurițele lor fragede, semn că gîndirea le-a luat-o mult înaintea vîrstei, iar în căpșoarele lor cu fețe bucălate și ochi curioși se înghesuie puzderie de idei, care de care mai năstrușnice. Izabela, simpatica mea vecină de apartament, este unul dintre aceștia. N-a împlinit încă patru anișori, e blondă, subțirică la mijloc, are ochi mari, rotunzi și frumoși ce privesc, întrebători – provocator, printre niște gene superbe. Poartă ochelari de soare sprijiniți șmecherește deasupra tîmplei și o poșetuță din piele de crocodil, din care scoate, cu gesturi cît se poate de firești, un „strugurel pentru buze” cu care imită gestul de a se ruja. Îmi spune: am să te cam las; plec în Italia. La început nu prea pricep, cele cîteva cuvinte mă fac pur și simplu groghi, ridic mirat din sprîncene și o rog, elegant, să repete. Rîde ca un ștrengar sadea, observă că m-a dat gata și-și continuă „execuția”: da, e așa cum îți spun, plec în Italia! Cînd? o întreb, după ce mă mai dezmeticesc, și continui: cum de ți-a venit așa, deodată, chestia asta cu plecarea? Mama, tata, știu, ce părere au? E, și tu – îmi răspunde, ce nevoie am?

Poftim de mai spune ceva. Mă are la degetul ei mic, care oricum e foarte mic. La vîrsta asta minoră ia, deja, hotărîri majore. Dincolo de aspectul hazliu, nu se poate să nu te amuze o asemenea vorbă scoasă de un copil care, să fim drepți, nici nu prea știe ce spune, se află o chestiune cît se poate de serioasă: în ce concepții, adică în ce valori, ne creștem și educăm copiii. Ce hotărîri vor lua ei atunci cînd se vor afla la vîrsta maturității și, deci, a capacității de a discerne și a dreptului de opțiune. Fenomenul emigrației juvenile nu mai e, de mult, o noutate. Dictonul latin „Ubi bene, ibi patria” (unde e bine, acolo e patria), e mai la modă decît oricînd, face prozeliți zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă, după cum suna un arhicunoscut concept marxist. Tinerii români pleacă spre alte zări, mai luminoase, mult mai promițătoare. Fug de sărăcie, de minciună, de lipsa perspectivei. Își caută șansa. Dreptul de realizare pe plan profesional – implicit pe cel social. Aici li se oferă promisiuni; și asta, doar cu o jumătate de gură. Dincolo – se află perspectiva, certitudinea. Mirajul unei alte vieți. Civilizația. PLEC! Și cu asta, s-a spus totul. Sute de mii de români școliți aici, pe banii noștri, ai tuturor, migrează spre soare – apune. Creierele luminate și dispuse la efort. In țară – anonimi condamnați la o existență ternă. Afară – specialiști de lasă. Se vor mai întoarce vreodată? Dificilă întrebare, imposibil răspuns! Poate doar ca turiști, sau pentru a-și îngropa un părinte ori vreo rudă apropiată. Nărăvirea la bine nu prea are leac. Mirajul occidentului este sinonim cu promisiunea realizării. Ne internaționalizăm. Poate acesta este sensul evoluției: recroirea spațiilor, mișcarea liberă, renunțarea la tradiții. Tinerii sînt cei ce imprimă sensul schimbării, direcția și conținutul ei. Iar puterea de contaminare este de-a dreptul extraordinară, chiar și printre cei de vîrsta „de ce” – urilor. Izabela, vecina și feblețea mea, poate că are dreptate în naivitatea ei, atunci cînd spune: plec în Italia. Chiar dacă sînt vorbe auzite de la alții, reproduse inconștient, sensul lor conține un pericol real, nu chiar atît de îndepărtat pe cît s-ar părea. Astfel că temerea mea e întrutotul justificată: noi, bunicii, pe cine vom mai ține pe genunchi și cui vom mai citi povești? Că de viitorul lor, iată, se îngrijesc încă de pe-acum copiii care încă n-au învățat nici măcar literele alfabetului.