Mihai BUZNEA
Într-o lume bîntuită și dominată de violențe, dușmănie, ură și interese, de afaceri veroase și minciună, iată că mai răzbește, din cînd în cînd, și cîte-o rază de lumină ce poartă bucuria cu sine, semn că omenirea încă nu s-a ticăloșit cu totul și că mai sînt, încă, speranțe să redevină ceea ce a fost cîndva: curată, cinstită, plină de farmec și savoare.
Un astfel de moment l-am trăit, cu toții, în seara de început a acestei săptămîni, cînd pentru două ore ne-am conectat inimile la ritmurile sportului-rege ce avea să marcheze, printr-un regal fotbalistic de excepție, finalul actualei stagiuni a soccerului mondial, cu încoronarea celui mai titrat erou al său, francezul Zinedine Zidane, între curtenii veniți aici de prin mai toate continentele și aproape la fel de strălucitori ca și monarhul lor. Catedrala făptuirii acestui ritual – arena din orașul fotbalului european Basel, în care s-au aflat peste 80 000 de slujitori ai Măriei Sale Fotbalul – ne-a relevat un fapt cu adevărat de excepție: reabilitarea spectacolului. Pentru că proaspătul laureat al celui mai rîvnit trofeu de carieră, pentru a treia oară încununat de laurii supremi, ne-a demonstrat, alături de Ronaldo și de toți ceilalți invitați-prieteni, virtuți pe care, fără talentele lor ieșite din comun, le-am fi crezut pierdute, sau în cel mai fericit dintre cazuri, uitate. Iată că nu m-am înșelat și am toate motivele să fiu fericit. Pentru că acești actori ai gazonului mi-au oferit tot ce poate fi mai frumos în acest sport de echipă: un fotbal-artă; un fotbal-balet; un fotbal-acrobație; un fotbal-eleganță, demn de a i se conferi titlul de noblețe. E drept, a lipsit tensiunea din cauză că a absentat miza. Tabela de marcaj nu a contat, a fost doar o prezență în decor. Era firesc să ni se ofere ceea ce am văzut, și nu altceva. Nu se aflau în dispută titluri, cupe, sume fabuloase de bani, orgolii; asistam doar la un spectacol de gală cu actori-maeștri, virtuozi în demonstrațiile cu care ne încîntau, vrăjindu-ne. Cu respect nedisimulat față de ceilalți partreneri de scenă. Fără îmbrînceli și coate în figură, fără faulturi, amenințări, expresii triviale. Cu chipuri zîmbitoare, nemarcate de efort și eliberate de grimasele răutăților și ale gîndurilor ascunse. Adevărați lorzi ai dreptunghiului de joc, în fața cărora merită să ne scoatem pălăriile. Aici nu era loc pentru spectacolul-coridă, încrîncenarea se metamorfozase în armonie și plăcere, dușmănia – în respect față de adversar. Și toate aceste scene, parcă decupate din incredibil, mi-au readus pe buze numeroasele întrebări pe care, sigur, nu mi le pun doar eu: unde, și de ce, a ajuns acolo unde se află acum, fotbalul? Regizorii săi contemporani – finanțatori, procuratori, șefi de cluburi, antrenori și mulți alți „indivizi de bine”, interpretează la unison partituri a căror principală replică este: „Rezultatul contează, spectacolul – dacă se mai poate și așa ceva, e pe planul al doilea”. Cohortele de actori – jucători marionete nu se abat cu o iotă de la această „religie”. Iată de ce avem ceea ce se știe de către toată lumea: o luptă surdă, multiplicată la infinit, pe paliere, eșaloane, ligi și ierarhii, sfîrșitul fiecăreia dintre ele petrecîndu-se în fîșîit de bancnote verzulii și în huiduielile spectatorilor înșelați la infinit.
De ani buni ne hrănim cu fotbal pe pîine, dimineața, la prînz și seara, în fiecare zi din săptămînă, vreo zece luni din an, și totuși strigăm, cu gura plină: „Mi-e foame de fotbal!” Poate că nu neapărat de acel fotbal vienez jucat în pași de vals, ce ne-a făcut deliciul prin anii de mijloc ai veacului trecut. Dar fotbalul-spectacol trebuie să revină la locul său, chiar dacă a migrat de la amatorismul desuet la profesionalismul acerb. Cel care i se închină acestui zeu pămîntean și își plătește, săptămînă de săptămînă, biletul de intrare pe arenele Regelui-Fotbal, are dreptul să ceară acest lucru, care nicidecum nu-i un favor! Am dreptate? Nu e nici o îndoială: AVEȚI!
Lasă un răspuns