Mihai BUZNEA
Iată-ne, așadar, la podea! Fără să fi aplicat un singur pumn, Moșu’ ne-a luat aerul, făcîndu-i KO pe toți cei douăzeci și două de milioane de români. Nu am cunoștință de vreo situație similară în istoria mondială a boxului amator sau profesionist. Au fost victorii sau înfrîngeri foarte rapide, renunțări la luptă, eschive și scenarii deocheate, alte asemenea tertipuri, dar acestea s-au consumat pe ringuri și după niște schimburi de lovituri. Acum, preliminariile au fost cele care au impus verdictul; victoria nu aparține niciunuia dintre cei doi protagoniști, ci cîntarului, inamicul de care se tem toți pugiliștii și de care nu trece nimeni. Dacă, desigur, nu ai știința de a-l „sensibiliza”.
O gală de box încheiată înainte de a se auzi primul sunet al gongului. Cu actori stupefiați. Înmărmuriți. Incapabili de a înțelege ceva din ceea ce se întîmpla. Cu protagoniști aduși în situația de grogy: unul, care „nu face cîntarul”; celălalt, cu două leșinuri la un interval scurt de timp. Spectacol al absurdului? Combatanți lipsiți de arme și expuși unor regulamente intransigente? Super-eroul Dorin e un învins. O victimă. Spune: „Am vrut să fac ceva, dar nu m-au mai ajutat puterile. Am fost obosit mental”. O dramă, explicată, justificată în cîteva cuvinte. Dar, oare, spune ea tot? Și mai ales, esențialul? Poate că adevărul celor întîmplate îl cunosc doar cîțiva oameni, care îl vor îngropa spre a distruge probele. Sau, poate, chiar acesta este: verdictul limitelor umane, peste care nu se trece, indiferent de motivații. Cert este un singur lucru: cel mai mare campion român din toate timpurile, la box, a clacat lamentabil, în afara ringului și făcînd „mea culpa”, într-un gest elegant caracteristic de a-i disculpa de orice vină pe alții. Adică pe cei care, plătiți din banii lui personali, aveau obligația ca totul să se desfășoare cu precizie de metronom. Pentru marele campion aceasta avea să fie clipa fatidică. „A fost o zi grea. Atîta tot!”, spune Doroftei, în tentativa de a se eschiva de la alte explicații și comentarii. Inteligent, spiritual și patriot, „băiat bun”, precum îl știm, încearcă o ieșire elegantă dintre corzi. Fără a aplica croșeuri, directe sau upercuturi. La ce bun! Ceea ce era de explicat, se explicase.
Dați-mi voie, totuși, să fiu cît de cît circumspect, întrucît în joc sînt fapte și situații care, fie că se leagă strîns între ele, fie că se resping din cauză de incompatibilitate. Anumite lucruri mă fac să cred că nu sînt singurul care a sesizat, în planul secund al declarațiilor optimiste ale lui Dorin Doroftei, o anume rezervă, ca să nu-i spun teamă disimiulată, de genul „cine știe ce se poate întîmpla?!”: „Îi voi da două mii de pumni, îl voi bate, dar dacă va fi să fie Calist mai bun!…”. Iată ceva ce are darul să pună niște semne de întrebare asupra deznodămîntului confruntării ce se pregătea. Să fi fost regia galei una de compromis, așa cum se mai obișnuiește în lumea boxului profesionist și pe care Moșu’ nu știa cum să o eschiveze pentru a-și păstra imaginea nealterată? Nu e o acuză, ci doar o întrebare. Așa cum e și cea care nu trebuie să-i ocolească pe antrenorul, nutriționistul și ceilalți membri din staff-ul sportivului nostru: nu știau care le sînt responsabilitățile pentru care erau plătiți, dar și riscurile unui eventual rateu? La fel de suspecte sînt și leșinurile boxerului panamez, ca și pretențiile financiare ale promotorului acestuia, care demonstrează încă odată că religia mafiei din boxul profesionist nu-i are ca sfinți nici sportul, nici omul, ci atot-puternicul ban. Iată de ce cred că cheia spectacolului de la hotelul „Mariot” o deține promotorul Don King, actorul principal ce și-a jucat rolul în spatele cortinei, nu în fața spectatorilor.
Trăim, încă, un coșmar din care cu greu ne vom trezi. Duelul diamantelor s-a transformat într-un duel ratat, cu ambii protagoniști la podea și cu milioane de români făcuți know-down. Nu meritam acest tratament, dar nici nu trebuie să facem din el o tragedie. În definitiv, nu e decît un episod dintr-o masacaradă continuă a pugilismului profesionist, sportul cu mănuși ce lasă în urmă numai victime. Se pare că Dorin Doroftei nu și-a acceptat rolul de marionetă în care fusese distribuit, a dat cu tifla destinului și, chiar dacă e un învins al acestuia, rămîne un învingător al onoarei. Tocmai de aceea să-l respectăm și să-i mulțumim pentru tot ceea ce a făcut.
Lasă un răspuns