Mihai BUZNEA
În unanimitate de cuget și simțire, poporul irakian și-a hotărît destinele și pentru următorii șapte ani, realegîndu-l în funcția supremă de șef al statului pe Saddam Hussein. Într-un gest cu adevărat suveran, noul și totodată vechiul președinte și-a gratulat supușii deschizînd larg porțile închisorilor, pe care s-au grăbit să iasă toți hoții, borfașii și violatorii, inclusiv deținuții politici. Mai puțin criminalii. Nu știu cîți șomeri a produs respectivul decret prezidențial în rîndul gardienilor din penitenciarele care au rămas orfane de obiectul muncii, dar am fost martori, grație televiziunilor de pretutindeni, unui entuziasm popular ajuns la paroxism. Trăiască libertatea!, strigau cu toții, între două sau mai multe rafale de pistoale – mitralieră. Chestie de obișnuință: unii se distrează cu focuri de armă, alții, de pe la noi, cu jocuri de artificii. Primele fac doar zgomot, celelalte mai și luminează cu stele verzi și multicolore. Din toată această frumoasă nebunie colectivă, un detaliu relevant a reținut atenția. O găselniță genială, o recunosc deschis și o spun cu mîna pe inimă: hoții, ciorditorii (sau manglitorii) și-au redobîndit libertatea cu condiția să lucreze, un număr de zile, în folosul celor pe care i-au păgubit, furîndu-le paraua din buzunar, lănțișorul de aur de la gît sau vaca din bătătură. Să nu rămînă în pagubă bieții oameni, săraci sau bogați, femei ori parte masculină, tineri sau bătrîni. Cel puțin trei foloase dintr-o împușcătură: primul – statul nu mai cheltuie cu respectivii pîrnăiași, deci face economii; doi – indivizii sînt recuperați pentru colectivitate; trei – cei furați își redobîndesc prejudiciul. Să recunoaștem, sîntem în fața unei adevărate lovituri de maestru. Învață de la alții – ne-ndeamnă acest frumos vers dintr-un celebru poem novegian. Iată că avem prilejul să o facem acum și în continuare. Cu atît mai mult cu cît dispunem din belșug de „materia primă” necesară.
Conform unor informații statistice de dată recentă, în pușcăriile românești s-ar afla cam 53.000, spre 54.000, de deținuți. Politici – nu avem. Criminali – da. Cei mai mulți pîrnăiași sînt de drept comun; adică numai buni de dat afară. Relaxăm bugetul – costul întreținerii unui pușcăriaș costă cîteva bune milioane de lei lunar, dar creăm și importante disponibilități de forță de muncă pentru ofertele de care abundă ziarele și la care șomerii noștri de profesie strîmbă din nas, adică „astea nu-s de mine!”. Ex – pîrnăiașul n-are încotro, musai să le accepte. Două lucruri trebuie: voință și fermitate. Nu am absolut nici o îndoială că irakienii, odată ce s-au văzut „afară”, au curajul să miște în front. Soluția ar putea fi la fel de valabilă și la noi. Adică de ce românul să rămînă cu paguba și să mai și contribuie la impozite, la întreținerea celor care l-au furat? Să mi-l țină pe pungaș la respect, în ogradă sau pe ogor, pînă ce acesta își plătește toate păcatele, abia apoi să-și primească certificatul de bună purtare. Io-te, dom’le, îmi zic, nu putea să ne fete nouă mintea o asemenea găselniță, trebuia s-o importăm tocmai de la capăt de lume? Da’ las’ că-i bine și așa! Important acum este cum am putea să o punem în operă, ori e mai simplu și comod să o facem uitată? Eu, dacă mi-ar sta în putere, aș extinde aplicarea procedeului și la cei care au fost făcuți scăpați de mîna scurtă a Justiției române, îmbogățiții de peste noapte prin mijloace deloc ortodoxe și care se bucură în liniște, pace și belșug, de nimeni și nimic întrebați, de laptele și mierea sub formă de milioane de parai, cărora le-au dat cu laba. Sau poate c-om avea, și noi, nevoie de-un leader care să reteze capetele și-abia după aceea să-și întrebe sfetnicii de vina împricinatului? Că doar e lucru dovedit: hap-ul tare și amar face trupul sănătos!
Lasă un răspuns