Ignoranța e o boală grea și periculoasă, ce-și are germenii în refuzul cunoașterii și absența motivației, în incapacitatea de evaluare și lipsa de criterii. Se poate trăi oricum, cartea e pentru alții. Viața nu se împiedică de mine. Vrem-nu vrem, valul ne ia pe toți, ne poartă înainte, indiferent de ce se-ntîmplă cu noi și în jurul nostru. Mentalități. Întîmplător, nu de mult, am fost martorul unui dialog, purtat pe stradă între doi tineri, puțin trecuți de vîrsta majoratului. Frumoși, simpatici, îmbrăcați modern, dar seci la minte. Spunea unul: eu nu prea le am cu literatura, abia dacă am citit două romane, și alea în armată. N-am timp de pierdut cu lucruri plictisitoare și inutile, prefer o vorbă la un șpriț cu prietenii. Ascultîndu-l, mi-am amintit de spusele unei vecine, o evreică în vîrstă, titrată prin universitățile poloneze: capul e ca un dulap; dacă nu-l mobilezi, rămîne gol; ce să scoți din el? Avea dreptate.
Despre goliciunea spiritului multora dintre concitadini aveam să „servesc” noi mostre și în zilele acestui început de săptămînă, experiență ocazionată de ceremonialul public de intonare a Imnului Național, desfășurat în fața clădirii Prefectului, la catargul Tricolorului. Moment festiv, înălțător, cu adînci semnificații istorice și patriotice. Hai să testăm băcăuanii despre acest ritual, mi-am zis, printr-un sondaj de opinie pe stradă. Cu subiecți aleși aleatoriu. Cinci răspunsuri, unul incomplet și patru total pe lîngă: „nu știu, nu ne-a interesat”. A fost și un „punct pe i” care mi-a procurat oarece satisfacție: trimiterea la cultul celor două simboluri, specific americanilor și englezilor. În rest, surpriză și decepție. Realitate dureroasă. Încercări de justificare: „scuzați, o spun cu toată rușinea, dar nu cunosc, o să încerc să aflu”. Deranjant. De parcă am fi întrebat despre cine știe ce lege a naturii sau despre cîte insule compun arhipelagul indonezian. Ținea de istoria națională.
Rușinea nu justifică. Nu scuză. Acuză. Nici recunoașterea ignoranței, într-un sistem secat de valori. Eminescu spunea, într-una din cugetări: „Patriotismul nu este iubirea țărînei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de țară”. Ori, Imnul și Drapelul sînt tocmai simbolurile ei, ce trebuie păstrate în veșnicie tocmai prin noi. Altfel, devin uitare și riscăm să devenim nimeni.
Pentru știință (e bine și puțin, decît deloc)
Imnul Național: versurile aparțin poetului Andrei Mureșianu (n. 1816, Bistrița, d. 1863, Brașov) și au fost scrise la 1848 avînd ca titlu „Un răsunet”, schimbat apoi în „Deșteaptă-te, române” și devenit marșul revoluționarilor patruzecioptiști. Reprezintă un pas important în progresul poeziei ardelene profetice. La vremea respectivă a fost considerat Marsilieza română. Ținut o vreme la index de către regimul comunist pentru așa-zisul naționalism. Muzica aparține lui Anton Pann (alias Antonio Pantaleone, 1792- 1845 Brașov). Constituția din 1991 îl consacră drept imnul național.
Lasă un răspuns