M-am hotărît să fac o afacere: îmi vînd apartamentul. Ce atîta confort? Se poate trăi și mai înghesuit. O cameră este suficientă, dacă știi să o folosești ca sufragerie, dormitor și salon de primire. Calculul e cît se poate de simplu și productiv: jumătate din banii încasați îi investesc într-o garsonieră, cealaltă jumătate o depun la bancă și se înmulțește, iar factura la întreținere scade tot atît. Cumpăr, așadar, un ziar de publicitate, caut pagina de oferte imobiliare și îngheț. Nu se poate! În dreptul rubricilor cu pricina cifrele sînt astronomice. Greșeală de tipar? Nicidecum! Dezastrul se repetă de la o căsuță la alta! Altceva trebuie să fie. Decid să mai amîn, poate am halucinații și nu vreau să intru la idei. Peste o săptămînă mai investesc 5.000 întru-un exemplar al publicației cu pricina și, citind, aproape că îngheț. Prețurile au luat-o razna. Nici că te mai poți apropia! Așa-ți trebuie, îmi zic, întotdeauna ai rămas în urmă. Acum șase luni, cînd te-a rugat cineva cu 75 de milioane pentru o garsonieră în blocul de la gară, ai spus că-i speculă, că-i batjocură. Dă, acum, 180 sau 220 de milioane, ca mîine să nu-ți pară rău. Ce, crezi că între timp i-au placat pereții cu marmură de Carara? Consult lista, poate – poate dau de ceva convenabil. Ți-ai găsit! Doar umor negru, cum altfel să-i zici? Un confort trei, cu dușul în cameră, și-a împătrit valoarea. Trece de sută. Să-mi plătească și nu m-aș ascunde într-o astfel de hrubă. O alta, centrală și cu balcon la stradă, îți ia glasul: 7.000 de dolari. Ce-o fi avînd, nene, baterii din aur masiv, ca reședința din Primăverii știm noi a cui?! Păstrează-ți firea, că asta nu-i totul, îmi șoptește îngerul păzitor. Și iată, ceva mai jos, la oferta de lux, privirea îmi îngheață pe un rotund de 10.000 de parai. O fi prin Londra sau Las Vegas, îmi zic. Nu-i de nasul meu cu buget de șomer. Aiurea, ogeacul e p-aci, pe la noi, prin Șoimului. Te ține punga, o iei; nu, pune-ți pofta-n cui!
Calculez din nou și constat același lucru, întristător pentru ambițiile personale: a trecut bătaia peștelui. „Care-va-să-zică tu vinzi sfaturi altora, îi înveți ce să facă, dar cazi primul în capcană. Ce-o fi cu nebunia asta?
Dai pe pere cît nu iei pe mere! Curată afacere! Cui îi folosește? Mie, nu! Ar trebui vreo jumătate de secol să-mi scot pîrleala. Dacă-l mai trăiesc. Economisești o „sumă” de 4-5 milioane pe sezon, la căldură, în schimb „transferi” apartamentul pe-o garsonieră, bașca ceva pe deaupra! Ia să stau cuminte, poate se mai liniștește nebunia. Pănă la iarnă sau anul viitor e ceva vreme și-om mai vedea. Dar, zău că nu pricep ce se întîmplă? (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns