FĂRĂ PREJUDECĂȚI Nu cred, pînă nu văd!

Mihai BUZNEA

Nu-i greu să promiți! Mai greu e să te ții de cuvînt. Adevărul conținut de zicala de mai sus a fost probat și este demonstrat în aproape fiecare zi de politicienii noștri de toate culorile, care înainte de a-și însuși arta guvernării, au învățat la perfecție tertipurile vorbelor fără acoperire. Cu orice prilej, iar dacă nu-l au, îl provoacă, aceștia își aburesc auditoriul cu fel de fel de lucruri care arareori se dovedesc a nu fi deșarte. „Minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci!”, suna, suav, versul unui șlagăr la modă acum vreo patru-cinci decenii. După atîta vreme, iată-l din nou în vogă, provocînd mici seisme de speranțe, de iluzii, dar și de minciună despre care se mai spune că „are picioarele scurte”. Și iată-ne acolo unde-am vrut, de fapt, să ajung. Picioarele domnului ministru Petru Lificiu, de la Mediu, au avut curajul de a escalada, deunăzi (mai pe la poale, desigur) mastodontul de fosfogips ce străjuiește, maiestuos, complexul industrialo – chimic numit Sofert Bacău. Obsesia băcăuanilor. Dar și mîndria lor: unde și cînd s-a mai văzut ca în plină cîmpie să răsară un deal care tot crește și nu se mai oprește. (Noroc că în ultimii ani combinatul a mers, dar mai mult a stat și cocoașa nu prea i s-a mai umflat). Minunea cu pricina nu se datorează, precum se știe, vreunei activări a scoarței terestre, ci e o moștenire a vechiului regim de tristă amintire, care a ținut musai să modifice relieful cu pămînt radioactiv, numit științific fosforită, adus pe post de materie primă tocmai de prin Brazilia. Pămînt umblat, cu rostul de a ne face fericiți. Mă rog! Chestia e că acum ne cam întunecă zarea și, orice-am face, nu prea reușim să scăpăm de el. Toate astea le-a aflat dom’ ministru în timpul importantei sale vizite de lucru și, om de acțiune fiind, i-a și zburat porumbelul din gură: vom face aici, pe cele 20 de hectare ale haldei, prima formă de relief ecologică din România. Un nemaivăzut și nemaiauzit parc de agrement. În cîteva luni, treaba poate fi gata. Banii? No problem! Disponibilizăm 244 de miliarde de lei din Fondul de Mediu.

Nici vorbă că ne-a pus Dumnezeu mîna în cap, luînd chipul înaltului demnitar. Aș vrea și eu, ca orice băcăuan cu ceva schepsis la cap, să-l cred. Că, nu-i așa, cui i-ar strica așa ceva?! Numai că socotelile nu prea ies, se cam încurcă: cîteva luni înseamnă cel puțin patru – cinci, adică verdețurile ar trebui să răsară pe cocoașă taman cînd începe vîjgăraia, adică prin noiembrie. Afară doar dacă nu se aduc specii exotice, precum palmierii grecești de la Mamaia ori trandafirii japonezi din Nijgata, aclimatizați și dispuși să ne fericească aici, pe malurile Bistriței. Apoi: pușculița de la Mediu nu prea o văd doldora, gata să verse și să reverse atîta amar de bani, în vreme ce alte „ctitorii mărețe” poluante nu pot fi ecologizate tocmai din motive de lipsă de parai. Bine-ar fi ca miracolul să se întîmple și la primăvara anului viitor (nu la anul și la mulți ani, cum e năravul pe plaiurile mioritice), cînd vor începe să adie zvonuri de alegeri, cu iz de campanie electorală. Am putut aștepta atîtea decenii, ce mai contează acolo, un an! Dar pînă nu văd, nu cred! Tot încercînd să descopăr ce se ascunde în spatele proiectului și dîndu-mi părerea ca orice român, mi-am amintit de-o altă vizită, a altui demnitar, în alte timpuri (roșii la culoare). Tov’ ministru se întîlnește cu un grup de fericiți țărani cooperatori dintr-o comună a județului. Fericiți – fericiți, dar mai aveau pe ici-pe colo și cîte-o nevoie. Și-i îndeamnă to’arășu’, luîndu-i la rînd: dumneatale, bade Gheorghe, ce crezi că ți-ar mai face trebuință? Ia acolo, o păreche de boi – răspunde omul nostru. Trece-l cu boii, zice ministrul, adresîndu-se consilierului pregătit să scrie. Da’ dumneata? – se adresează altuia. Mie? O căruță. Trece-l cu o căruță. Și tot așa, unul cere o văcuță, trece-l cu…, altul un cal, o babă, pînă ajunge la ultimul, un moșneag. Matale? Eu aș vrea o s…ă, că m-a cam lăsat, de bătrînețe, – păcatele mele! Trece-l p’ăsta cu s…a, la toți să le dați, ai înțeles? Cu aia au rămas. Înaltul demnitar se ținuse de cuvînt! N-aș putea spune de ce, dar am senzația că nici de astă dată nu se va întîmpla altfel. Să dea Domnul să n-am dreptate!