Mihai BUZNEA
Preceptele creștinești ne spun că românul este iubitor de cruce și doritor de înviere. Primul simbolizează jertfa și suferința, cel de-al doilea, adevărul și împlinirea, speranța și bucuria. Ne-am reamintit de ele acum, în Săptămîna Patimilor, cînd ne pregătim, sufletește și trupește, de Marea taină a Învierii în lumina credinței adevărate.
Dar despre aste lucruri sfinte las altora cuvîntul să le spună, mai potriviți prin har și dăruire să-i ascultăm, cît și prin pilda vieții lor. În ce mă privește, mi-am luat îngăduința de a vă vorbi despre patimile de fiecare zi ale noastre, ale românilor, despre care știm și pe care le trăim cu stoicism, cu răbdare și acceptare, ca pe o predestinare.
Cînd au început ele, memoria nu mai păstrează momentul. Poate odată cu ființa noastră. Cînd se vor sfîrși? Poate niciodată! Fiindcă nu sînt semne care să prevestească eliberarea din această strînsoare. Dimpotrivă, devine mai aspră, mai posesivă. Ele, patimile, se transformă astfel în virtute, ceea ce ar putea însemna că ne-am obișnuit să ne purtăm crucea fără a spera în izbăvire.
Comuniștii ne-au amăgit și îmbărbătat vreme de aproape cinci decenii. Ne spuneau: aveți răbdare, tovarăși, va veni și timpul nostru, cînd patimile de azi vor trece în amintire. N-au venit, dar au avut dreptate într-o privință: nu le-am uitat, dar nici nu am scăpat de ele. Luptăm mai departe, cu ele atîrnate de cingătoare sau cocoțate pe umerii tot mai lipsiți de vlagă. Noua putere, autointitulată democratică, a reluat sloganul într-o altă formulare: tranziția. Spre ce? După aproape treisprezece ani și jumătate, perspectivele noastre nu numai că nu se luminează, ci ne dau impresia unei întunecări pe care nu o poate străbate nici măcar lumina laserului. Și-atunci, spuneți-mi: cum să putem scăpa de patimi? Cea mai rea dintre ele mi se pare a fi minciuna, păcat de moarte, dar adus de guvernanții noștri, indiferent de culoarea lor politică, la rangul de virtute. Urmează, într-o ordine aleatorie: lăcomia, hoția, abuzul, neînfrînarea, jecmăneala, trufia, necinstea, nesocotirea legii și a adevărului, împilarea. Cum să scape omul de la talpa țării de aceste patimi dacă înșiși păstorii lor le proslăvesc și le fac să lucreze în folosul lor și spre disperarea celor mulți? Ele au chipul sărăciei generalizate, al foamei, al disperării, incertitudinii. Vorbe în vînt! Pedeapsă nemeritată! Tot atîtea reproșuri pentru vina de a exista. Dar și pentru vinovăția acceptării.
Întrebați-l pe românul obișnuit ce mănîncă, cu ce se îmbracă, în ce condiții locuiește, cum își îngrijește și educă copiii, cît de sănătos este. Ce-și dorește să aibă și ce speră să se întîmple. Dacă crede că există un sfîrșit, nu oricare, ci unul optimist, pentru aceasta. Veți rămîne perplecși, fără replică, ascultîndu-i. Orizontul speranțelor lor este unul extrem de apropiat: ziua de mîine și pîinea de pe masă. Și, poate, cozonacul și ouăle roșii de Paște. De atîtea patimi, se pare că i s-a atrofiat și puterea, dar și dorința de a mai visa, de a mai dori. Marea corupție, care ne macină și ne sleiește precum cancerul, germinează și marile inechități, care amplifică patimile. În ciuda promisiunilor de mai bine, care nu mai amăgesc pe nimeni! Vorbe în vînt, acoperite de praful fariseismului.
Să rămînem, totuși, încrezători în steaua noastră (nu cea de la răsărit), așa cum ne îndeamnă Mîntuitorul. După patimi, va veni și bucuria. Chiar dacă pentru aceasta vom mai avea mult de așteptat. Faptele mari se fac cu răbdare și încredere. În Săptămîna Patimilor Dommnului patimile noastre, ale fiilor săi, pălesc. Vom avea cînd să ne gîndim și la ele!
Lasă un răspuns