Mihai BUZNEA
Așa-i românul! Niciodată nu disperă. Speră că va veni cîndva și vremea lui, că ruga și nevoia îi vor fi ascultate, împlinite. Dacă nu azi, atunci mîine sau peste un an ori mai mulți. Credința aceasta îl ține în nădejdea sa. Uneori, destul de rar, trăiește minunea, o păstrează ca pe o promisiune, ca pe o certitudine, ori ca pe sfintele moaște. La miezul nopții vom fi martorii, alături de întrega creștinătate, ai miracolului Învierii, ce se făptuiește de peste două milenii. Îl vom primi, ca de fiecare dată, cu evlavie și bucurie. Ne-am pregătit pentru acest moment singular al anului, dar repetabil în timp, primenindu-ne sufletele, sentimentele, credința. Din jertfa Sa pe cruce, Mîntuitorul ne-a mai dăruit, iată, masa pascală ca semn al ofrandei, răsplatei și prea-slăvirii sacrificiului. Familia se-adună spre a se înfrupta din belșugul Domnului și a-i mulțumi pentru milostenia Sa.
Într-o astfel de zi tot românul ar trebui să fie fericit. Și este, dar doar cu sufletul. Cît despre trebuințele trupului, mai are de așteptat. Asprimea vieții, din ultimii zece – doisprezece ani, nici că ar da semne de înmuiere. Sînt, și astăzi, destule mese sărace, ori pur și simplu, goale. Banul atotputernic a făcut încă odată legea. La ospețele bogaților nărăviți la arginți păcătoși nu e loc pentru gloată. Ei, gloatei, i-au fost hărăzite umilința, foamea, dorința. Mergeți la noapte, ori mîine, pe străzi și fiți siguri că veți fi asaltați de mîinile întinse și vocile ce imploră milostenia.
Milostenia? De unde atîta milostenie pentru toți flămînzii orașelor și satelor noastre? În Săptămîna Patimilor, piețele s-au transformat în locuri ale pierzaniei și deznădejdii, în disperarea buzunarelor, aici născîndu-se tragediile neputinței și renunțării. Negustori „cinstiți” au pus pe băț pielea bietului om nevoiaș, dar păstrător de tradiție. Fructele primăverii au fost de neatins pentru foarte mulți dintre băcăuani. Carnea de miel a urcat spre cote astronomice, pe care numai privindu-le te apucă amețeala și sfîrșeala: o sută, și chiar 120.000 pe kilogram, salariul pe o săpătmînă al nevoiașului, de parcă respectivele dobitoace ar fi fost hrănite cu petale de trandafiri. La fel, cașul, urda, brînza dulce de vaci, laptele. Verdețurile și legumele le-au ținut isonul, ca să nu iasă din rînd și să strice rosturile. Cînd trebuia să fie mai drept și mai cinstit, tocmai atunci precupețul ori țăranul (de fapt, amîndoi) și-a dezgolit micimea sufletului. Așa-i pe la noi, asta e și n-ai ce să faci. Icnești și spui: poate la anu…!
Poate la anul o să fie mai bine, fiindcă acum e, încă, destul de rău pentru cei mulți, pe care nu-i satură binele efemer al celor destul de puțini. Așa ni-i croită existența! Fiecare își poartă crucea. Unii se leapădă de ea, trecîndu-i povara pe umerii celorlalți. „Iubește-ți aproapele!” s-a convertit în „Iubește-te pe tine însuți!”.
Totuși, să nu disperăm! Cel de Sus veghează asupra noastră, are grijă de întreagă turma Sa și va da, pînă la urmă, fiecăruia, ceea ce merită. Dacă nu astăzi, poate la anul! Gînduri bune și inimă largă. Iată de ce nu trebuie să ne întristăm, ci să ne bucurăm. E sărbătoarea Paștelui și Hristos a Inviat!
Adevărat a-nviat!
Lasă un răspuns