Mihai BUZNEA
Mă întîlnesc, întîmplător, cu o veche cunoștință, o notorietate băcăuană în materie de carte. După salutul și politețurile de rigoare, intră frontal în subiectul care o doare, tulburîndu-i existența la o vîrstă cînd totul ar trebui să-i fie frumos, optimist. De unde! Iluzii deșarte! Ce părere ai, mă întreabă, despre ce se întîmplă cu cartea, în general, cu cea veche – în special? Eu simt că moare cu zile! Au dispărut anticariatele, abia de mai pîlpîie cîte unul, pe ici-pe colo. Uite, de-o pildă, cel în care mi-am petrecut o mare parte din viață. Special proiectat pentru așa ceva. Dispunere ultracentrală. Intrase în conștiința publică, era locul întîlnirii dintre contemporani cu marile figuri și valori spirituale ale lumii. Cu „lumea bună” a creației literar-artistice universale. Acum, spațiul cu pricina poartă pecetea economiei de piață atot-biruitoare și stăpînitoare: aici se vînd scaune și capace de veceu, precum și alte făcături de genul ăsta. Peste carte se trage apa. Probabil, pentru unii, care se tot înmulțesc ca număr, cartea e ceva perimat, cu miros neplăcut, și-i musai să o dăm la closet ori pe apa sîmbetei!
Sastisită rău de tot distinsa mea prietenă. Pe măsură ce vorbește, starea de disconfort spiritual se amplifică. O ascult cu atenție și interes și nu pot să nu-i dau dreptate. Pentru că o are. Continuă: cum e posibil, domnule, să condamni un lucru atît de nobil în numele unui interes meschin? Nu înțeleg! Cu atît mai puțin cu cît anticariatul cu pricina era reprezentativ pentru orașul nostru, dă-mi voie să-ți spun că el era perceput de către concitadini nu doar ca un simplu magazin de carte veche, ci mai ales ca o instituție de cultură de o factură aparte. Pe deasupra, aducea și profit, și încă unul destul de bun. Suficient de mare pentru a împăca deplin cele
două condiții – cultura și buzunarul. Spuneam, o repet: aici își dădeau întîlnire valorile spirituale autentice din toate timpurile și culturile, prin intermediul anticariatuluii intrau în legătură bibliotecile private, de colecție, cu iubitorii autentici de literatură. Acum, de toate astea s-a ales praful. Dacă nu ai aflat, ți-o spun eu: în spațiul respectiv s-ar fi dorit amenajarea unei cîrciumi, fiindcă tot ne lipsesc, nu-i așa?!, dar s-au împotrivit ceilalți proprietari din imobil. Noul patron s-a profilat pe „sanitare”. Eu, una, mă simt umilită în demnitatea mea. Și șocată. Deși nu am nici o vină în acest act ce impietează asupra bunului simț. După știința mea, în oraș mai pîlpîie unul-două magazinașe de carte veche, sînt la un pas de moartea clinică. Nu văd în asta un pericol al afacerii în sine, nu acest aspect este cel mai impoprtant, ci faptul că este condamnată circulația fondului de carte. Lucrări de acum un secol, două, trei, nu mai au cum să iasă la vedere, li se refuză circulația liberă, iar rubricile de cereri și oferte de la „mica publicitate” a ziarelor nu rezolvă mai nimic. Este de neînțeles cum acest gen de activitate proliferează în alte orașe – vezi Bucureștiul cu puzderia de standuri de la Universitate, sau Clujul, Brașovul, Timișoara – iar la noi întîlnim opusul. Să fie vorba despre acel așa-zis spirit de provincie, mai prezent la Bacău decît prin alte părți? Posibil! Aș spune, însă, altceva: televizorul și combina muzicală au devenit groparii culturii pe suport de hîrtie. Alături de prețurile prohibitive ale ofertelor din librării, comparabile cu cele plătite pentru articolele de lux. Asta, în timp ce praful și uitarea se-aștern peste comori ce-ar trebui să fie investițiile noastre de suflet. Dar asta e, cu cine să te lupți? Cu mentalitățile? Ne merităm din plin soarta!
Lasă un răspuns