Mihai BUZNEA
România a devenit Țara Tuturor Posibilităților. Este suficient să vrei ceva și, cu un melanj de ambiție, ipocrizie, prostie, tupeu și mîrlănie, asezonat din belșug de o teșcherea doldora de parai, dorința ți se împlinește, pe fondul muzical al Corului robilor admiratori sau în aplauzele culegătorilor de firimituri de la masa stăpînului. Așa că pentru a avea tot ce ți-ai propus nu mai e nevoie să străbați oceanul spre a te școli la Unchiul Sam. Spiritul lui e mai mult decît prezent pe meleagurile noastre mioritice. Din acest punct de vedere ne-am aliniat, iată, marilor democrații autentice și, actualizînd un dicton al anilor ’80, absolut originale. Căci cum altfel poate fi socotită particularitatea specific națională și unică în concretețea ei, aceea că în ultimele șase decenii majoritatea liderilor noștri politici care au accedat la Putere au fost fie șurubari, fie cismari sau țapinari, fie baci otomani. Găsiți-mi o similitudine în vreun alt colț de lume și-mi spăl greșeala, dacă se dovedește a fi, presărîndu-mi pe cap cenușa scoasă din vatra rece a oricărui necăjit de-al nostru.
Trebuie să recunoaștem că cea dintîi și prima mare surpriză a acestui început de an electoral nu sînt scumpirile de tot soiul ce ne ard buzunarele sau zvonurile privind o posibilă remaniere guvernamentală, disensiunile voalate din interiorul nou-createi alianțe politice cu sigla DA, atît de controversată, ori noul cod fiscal. Nu! Evenimentul care ne-a luat aerul a fost, la sfîrșitul primei săptămîni din 2004, convertirea în lider de partid a marelui om de fotbal pre numele său Gigi Becali. Prin pase inspirate și șuturi-surpriză, domnia-sa și-a adjudecat fotoliul de lider al PNG – partid al noii generații, după cum se autointitulează și a cărui doctrină – s-a grăbit să o spună unul dintre sunătorii de clopoței din staff-ul său – își are sorgintea în Forzza Italia a premierului Berlusconi, proprietar, la rîndu-i, al unor cluburi și echipe de fotbal din Il Calcio. Similitudinile au mers chiar mai departe în istorie, analiștii politici de pe la noi asemuindu-l cu doctrina legionară a Gărzii de Fier: „Totul pentru Țară”! Prostie, sfîntă nevinovăție sau atitudine de frondă? Cred că ceva din fiecare!
Așadar, fotbalul românesc se deplasează de pe dreptunghiul de gazon spre culisele politicii, așteptînd momentul favorabil să „marcheze”, adică pentru a-și face apariția la rampă. Obiectivul declarat: accederea în Parlament chiar la alegerile din toamnă-iarnă. Apoi, vor vedea. Carismaticul lider, ale cărui apariții televizate, cu o frecvență diurnă, la rubricile sportive, ne distrează, dar ne și intrigă, și-a motivat opțiunea și ambițiile prin… vocația sa divină! Să fie, oare, Apostolul pe care o întreagă nație oprimată și deznădăjduită îl așteaptă cu sufletul la gură pentru a o izbăvi?! S-așteptăm ce va să se întîmple, și-apoi ne vom lumina! Pînă atunci, îmi amintesc de ceea ce spunea, cîndva, Voltaire: „Dintre toate bolile spiritului cea mai îngrozitoare este patima puterii (…). Se pare că plăcerea de a guverna este foarte mare, de vreme ce mulți oameni doresc s-o facă”. Ori, pentru această plăcere, Gigi Becali este hotărît să facă orice, inclusiv să-și deznoade baierile pungii și să-și pună averea la bătaie. Recunoaștere implicită a adevărului că și în politică tot arginții sînt cei care fac regulile jocului și-ți deschid calea spre slăvire!
Dacă stau să mă gîndesc bine, GB ar putea să aibă dreptate atunci cînd susține că șansa e de partea lui. Doar fotbalul a ajuns, și la noi, un fenomen de masă, iar adepții pot fi ușor convinși să-și urmeze baciul. Ia gîndiți-vă numai cîți procuratori, agenți, finanțatori, președinți de cluburi – de onoare sau executivi -, alți oficiali de toate spițele și rasele, avem! Dar observatori, arbitri, galerii, microbiști ori simpatizanți ce se dau, săptămînă de săptămînă, în spectacol! Copii de mingi și copii ai străzii! Sute de mii, ce zic, milioane! O forță! Reuniți într-un cor uriaș, poate să devină singurul care să se facă auzit. Iată Puterea! Aștepta doar impulsul deșteptării și conștientizării de sine, sub semnul cavalului. Doar alegătorii sînt o turmă, au fost întotdeauna, iar baciul o poartă cum vrea!
Despre un lucru nu am încă știre: cam cum va arăta noua siglă a partidului proaspătului lider. Poate, pe o pajiște mioritică, o mioară tunsă ori belită de piele, alături de-un cioban ortoman cu-n „…Fluieraș de fag,/ Mult zice cu drag,/ Fluieraș de soc,/ Mult zice cu foc,/ Fluieraș de os,/ Mult zice duios”. Ar fi, cu-adevărat, de inspirație divină, dacă ținem cont că întîiul popor ales și iubit de Cel de Sus a fost unul de păstori. Amin!
Lasă un răspuns