Există ceva la care românul să nu se priceapă? Anii din urmă, de cînd umblă liber prin Europa, ca și prin toate celelalte colțuri de lume, ne spun că nu. Pe unde a apărut el, exemplarul carpato – danubiano – pontic, lucrurile s-au schimbat subit. A dat clasă. A făcut loby pentru țară. A creat „imagine”. Mai ceva ca ambasadorii sau ca vestitul volum al lui Vio, „Fascinanta Românie”. Nu ține asta de talent? Dacă aveți obiecțiuni, demonstrați-mi că exagerez. Cel mai recent caz ce ține de categoria „talente” s-a petrecut în renumitul oraș al jocurilor și plăcerilor, Las Vegas. Un bătrîn în vîrstă de 82 de ani a fost tras în piept de o brună mioritică, ajutată de concubinul său. Datorită nurilor cu care a înzestrat-o mama natură de pe malurile Dîmboviței, amoreza de ocazie l-a făcut mat pe amatorul de plăceri, care în fața „balcoanelor” revărsate prin decolteul larg al unei bluze sexy și a pulpelor ei rotunjoare, și-a pierdut și puțina minte ce o mai avea prin bibilica uscată de soarele deșertului Nevada. Drept urmare, aceasta i-a „săltat” urgent paraii agonisiți cu trudă, vreo 200 de mii, sub formă de cadouri: mașini luxoase, ceasuri ultra, bijuterii, mobilă. Cînd să tragă și bietul bătrîn… foloasele, ia dragostea de unde nu-i! Se volatilizase. Acum, prinde orbul, scoate-i ochii! America e mare, iar polițiștii nu le rezolvă chiar pe toate. Cum reușesc ai noștri! Măcar dacă Mister Frayeropol ar fi apucat să-nvețe, pe limba lui, picantele versuri: „Tragi cu pușca, nu ia foc / Păsărica-i cu noroc!” De fapt, el voise să tragă ceva în țeapă, dar a ochit cam prost.
Nu e, acesta, singurul caz de dragoste la prima vedere și amor ghebos între amorezii nonagenari vorbitori de alte limbi și codane zurlii ce-și cîntă dragostea în dulcele grai mioritic. Prin Italia și Germania ele fac ravagii. Treaba-i simplă și cu folos: pentru o clipă de plăcere, belșugul asigurat pentru veșnicie. O dată averea agonisită de mire, trecută pe numele Dulcineii, ducă-se în lumea drepților! Dragoste cu năbădăi! Cine-i pune, la vîrsta lor? E-adevărat, ochii văd, inima cere, chiar de nu mai e putere! Dar talentele nu se opresc aici. Doi băcăuani, pelegrini prin sobra Germanie, acționau în tandem, specialitatea „furturi din magazine”. De fapt, ei nici nu furau. Se făceau că fură. Intrau „pe linie” și schimbau locul unor pachete și pachețele, în așa fel încît să fie „văzuți” de camerele de luat vederi. Încercau, apoi, să dispară, dar cu falsă convingere, spre a fi prinși de agenții de pază, care nu găseau nimic asupra lor. Urmau scuzele de rigoare și suma oferită drept despăgubire pentru suspiciunea de furt. Simplu ca bună ziua. Nu e și ăsta tot un fel de talent? Actorii, fiindcă jucau un soi de teatru, aveau grijă să schimbe „scena”, fiindcă a doua oară partitura nu mai ținea.
Are limite talentul? Nicidecum! O întîmplare strict autentică, în vogă pe la începutul anilor ’90, a uimit o lume prin ingeniozitatea care a provocat-o. Doi tehnicieni români, trimiși pentru acordarea de asistență tehnică la o firmă suedeză, se cazează la o pensiune. Era iarnă. Căldura venea în cameră numai dacă băgai o monedă într-un soi de contoar. Cînd trecea timpul băgai alta și tot așa. Se sfîrșește luna, vine gazda să culeagă monedele. În casă, cald de să transpiri. În cutiuță – nimic. Doar puțină rugină. Unde-s banii?, întreabă, simțind că-l ia cu leșin. Românii zîmbesc tîmp, dar nu scot o vorbă. Curios din fire (lucru destul de nefiresc la un nordic), suedezul le promite că închide cazul dacă îi spun șmecheria. Bucuroși să scape așa de ieftin, românii îi arată: în tăvița de la frigider înghețau apă sub formă de monede, pe care apoi le introduceau în contoar. Aveau tot ce le trebuia: ideea, materia primă, curentul electric și agregatul frigorific.
Stau și mă-ntreb: cu atîtea talente cu care sîntem blagosloviți, de ce ne primesc atît de greu europenii printre ei? Sau, tocmai pentru că le dăm „clasă”! Invidia, bătu-o-ar vina! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns