FĂRĂ PREJUDECĂȚI Un tren

Mihai BUZNEA

Cine crede că trenurile românești ale disperării au dispărut greșește profund! Ori e orb, ori e rapsod al Puterii și se face că nu vede. Ele, trenurile astea, trecute prin afurisenie, există cu adevărat. Cu imaginile lor grotești, cu mirosurile lor pestilențiale și călătorii care le populează cu scene desprinse parcă din ireal. Una din realitățile românești nefardate de sloganurile politicianiste și promisiunile mincinoase devenite desuete înainte chiar de a fi rostite.

O secvență. E sîmbătă după-amiază și mai tot omul se-adună pe-acasă pentru a-și alunga din oase slinul de peste săptămînă. Alții, destul de mulți, se-ndreaptă spre ogeacuri venind de la trudă. Stația Barboși, nod de cale ferată, la margine de cîmpie română, ora 17 și 20 de minute. Culmea, trenul garează la peron fix la secundă, cu o rigurozitate japoneză. De, se mai întîmplă și minuni! Vagoanele sînt asaltate, exact ca în timpul războiului sau al foametei din anii ’46 – ’47, de sute și sute de oameni. Hoarde dezlănțuite. Scările și ușile vagoanelor sînt strivite de valurile mareei umane, rezistîndu-le cu stoicism. Noroc cu ferestrele astea rigide și înguste, din care se decupează un obîrlicht prin care poate pătrunde doar o mînă, altfel ar fi și ele transformate în căi de acces. Boccele, saci, cufere, sacoșe, genți se clădesc urgent în piramide ce barează orice speranță de mișcare. Boarfe slinoase ce degajă mirosuri pestilențiale și alimente cu adieri de putreziciune. Copii cu fețe și mîini nespălate care tropăie, urlă, saltă, escaladează. Picioare încălțate cu ciorapi care n-au mai văzut apa de săptămîni bune. Harababură totală. Atmosferă ca la groapa de gunoi. Greață și disperare. Pitoresc. Înjurături de mamă. Mîini care profită de înghesuială și pipăie sfîrcurile ce înțeapă, obraznic, bluzele de culori îndoielnice ale unor codane ce rîd cu gurile pînă la urechi pe fețele tîmpe. Cîte-un pleoscăit de palmă. Politică. Ați auzit, strigă unul cu voce de plăieș de pe la Podul Înalt, cică stăpînirea s-a pus pe fapte bune. Noi dăm grîul, ei ne dau pielea. Înapoi. Rîd cu hohote. Bună! Haz de necaz. Sînt muncitori agricoli care n-au prins mierea străinătății. Au rămas pe-acasă. Truditori cu palmele. Vînează munca, numai ei știu pe unde-i rost de cîștiguri ocazionale. Rare și puține, cît să nu-și piardă nădejdea. Pleacă, la vale, în cohorte, cu cățel, cu purcel și cu puradel. Ca în transhumanțe. Se-ntorc puțin mai bogați, dar tot săraci lipiți pămîntului. Mai împing o vreme foamea cu bruma de bani și de cereale pe care au cîștigat-o. Ignoranți. N-au timp de carte. La ce bun? Trenul tocmai oprește într-o stație. Bețiv mare și ăsta!, exclamă altul, stîrnind rîsul general. Nu-i scapă nici o crîșmă! Careva întreabă: unde sîntem? O fetișcană cu ifose de don’șoară și călcîiele crăpate de pot să cînte greierii în ele, altfel frumușică, dă să se remarce: aaa, ăăă, E-re-na, E-re-ni… Grigorescu… Hai, fă, că ești proastă, cum să fie Erena, poate Eremia? Da’ tu nu vezi că așa scrie pe aia, pe tabla aia albastră, ce, nu știi să citești?, sare, țîfnoasă, fata. Disputa științifico-literară rămîne netranșată, trenul tocmai iese din gara mică ascunzînd ochilor pancarta cu pricina. Călătorii revin la ale lor. Mirosurile de trupuri și haine nespălate de multă vreme devin și mai grele. Ceață biologică, nu alta! Ai senzația că o poți tăia cu cuțitul. Ca-n vreme de război. Doar că locomotiva nu pufăie și nu chiuie continuu și răgușit. S-a dus cu grîul de anu’ ăsta!, oftează nu se știe cine. Cu prima de 400 de lei la kil ne-au pus ăștia călușu-n gură! Da’ la ce să iei primă dacă n-ai produsul? Batjocură! Trecem înapoi la borșul de știr cu mămăligă rece. Dacă s-o face popușoiul, că cu seceta de anul ista de unde bob, doar coceanul să-l rozi! Rîd iarăși, ca la o glumă bună.

Locomotiva înghite cu greu kilometrii, trăgînd parcă în silă vagoanele ce-și zornăie și lovesc tampoanele prin haltele toropite de arșița ce nu dă semne c-ar avea de gînd să ne lase.

În sfîrșit, spre geana nopții, ajungem la Adjud. Cu chiuituri, îmbrînceli și înjurături, cu țipete și plînsete de copii, cohortele de muncitori agricoli dau năvală pe scări spre a „prinde” legătura spre Buhăiești într-un alt tren al disperării. Rămîn, în urma lor, mizeria, aerul irespirabil, neputința, împăcarea cu soarta. Pînă vor ajunge la sfîrșit, făcînd loc altora, asemeni lor.

Cele descrise nu țin de fantezie sau de amintiri. S-au întîmplat aievea. Nu acum 50 de ani, ci la sfîrșitul săptămîni trecute. Și se repetă la fiecare șapte zile, pînă spre iarnă. Vă puteți convinge singuri.