FĂRĂ PREJUDECĂȚI Viața la siloz

Eu, dom’le, îmi zice un vecin de palier, n-am treabă cu nimeni. Nu mă interesează ce fac alții, de-asta nici ei nu trebuie să-mi mestece în ciorbă. În casa mea eu sînt stăpînul, vorba nu știu cărui englez: bordeiul meu, palatul meu. Vreau să-mi repar bocancii? Îi repar. Am chef de una lată; cu muzică și tot tacîmul? O fac? Îmi zbîrnîie robinetul de la chiuvetă? Să fie sănătos, că n-am să-i pun dop. Unii spun că astea s-ar chema deranj. Se poate! Și ce dacă? Pe ei cine-i oprește? Nu le place, să se mute, doar sîntem oameni vii, respirăm, ne-agităm, trăim, cum s-ar părea. Ce atîtea supărări! Nu-s bune, că faci riduri de tînăr și nu-i mai placi nevestei.

Halal de mine, stau la bloc! Sînt unul dintre cei vreo douășpe milioane de români care au această fericire: conviețuirea în comun. Apartamentele – căși peste căși și deasupra alte căși. Silozuri locuibile – cum le numea, cîndva, un ziarist vest-german venit în documentare în țara socialismului victorios. Între timp, vremurile s-au schimbat, dar nu și amintitele silozuri. Ar trebui să mai treacă vreo sută de ani pentru a scăpa de ele. Regretul meu e că, atunci, nu voi mai fi rătăcitor prin astă lume pentru a vedea cu ce se vor schimba, poate cu bordeie, că de unde vile pentru toți. Reîntoarcerea la tradiție? Poate, de ce nu? În fine, va fi treaba altora, nu a mea. Noi să ne întoarcem la hominii noștri. Șansa mea e aceea că în blocul din Aleea Armoniei, în care locuiesc de o jumătate de viață, nu lipsește nici un fel de specimen. E un fel de Turnul Babel. Fiecare face cu totul altceva, nimic nu se repetă, n-ai cum să te plictisești, nici să-ți irosești fantezia. Vecinul de la „1” și-a aranjat o mică afacere – umple sifoane. Toată ziua și o bună parte din seară ascult ritmul uniform al aparatului care îndeasă ceodoiul în pet-urile celor cotropiți de arșiță. Să fim înțelegători, nu-i așa, doar sîntem oameni, trebuie și el să trăiască! E bussinesul lui, altceva nu știe. Parcă pentru a-i proteja afacerea de niscai spărgători, vecinul „din perete” a oploșit doi dulăi cît vițelul de mari, cam maidanezi, dar altfel simpatici. Pe deasupra, au niște voci, o grozăvie, nu altceva, cred că-i învață să urle la lună plină, se cutremură blocul de partiturile lor. Să nu fim răi, ce dacă ne cam ia cu deranj pe la urechi, e și ei ființe, că n-o să chemi hingherii pentru atîta lucru! Trec, zilnic, pe lîngă ușile colocatarilor și de fiecare dată mă minunez ca întîiași oară: mare mai e grădina Ta, Doamne! O doamnă în vîrstă, fostă „cineva” și cam dusă cu sorcova, a făcut o adevărată pasiune pentru ocularul din ușă, observînd orice mișcare. Cineva a botezat-o madam Radar. Vede tot, știe tot, o Matta Harri a timpurilor noastre. Bună și ea la ceva, n-o tulburăm, cine știe cînd va servi la vreun interes, un martor poate fi o comoară. Pînă la acel moment crucial, madam Radar e liderul bîrfei locale, de care nu scapă nimeni, întrucît ocupă un loc strategic, chiar la intrarea în bloc. Un altul, holtei tomnatic, bine răscopt, a pus și el de-o afacere în domeniul plăcerilor, un fel de vino-ncoa, o oră sau două, pentru amorezii de ocazie. Nu deranjează, doar că uneori se mai aude cîte ceva scîrțîind, poate arcurile somierei vechi, dar pentru atîta lucru ce poți să-i reproșezi. La „patru”, nea Zgîmbu, cismar de lux cîndva, cîrpaci acum, își face de lucru cu ciocanul și pingeaua – „pentru o pîine, acolo”, face cu ochiul, și poc cu ciocanul în floarea unui text. După pocniturile astea poți calcula cîte gioarse îi trec prin mîini și cam care-i e ciubucul. Copiii vecinului „din coastă” sînt plini de talente și mustesc de pasiuni: manele la ceas de seară, flegme pe scări, fumatul pe hol și coborîrea pe rotile. Asta din urmă ar putea avea o explicație: se pare că-i mînă-n draci mirosurile pestilențiale ce se degajă, prin toate orificiile posibile, din garsoniera unei alte „foste”, smochinită bine și la față, și la minte. Care garsonieră e o colecție de mostre sustrase de la pubele și ocrotite cu grijă maternă în depozitul en-gross de gunoi menajer. Mai sînt și alte asemenea plăceri, dar ce să vi le mai spun, parcă nu aveți parte de ele? Ce-i în Armoniei, e și-n Veseliei. În rest, toate bune, frumoase și la locul lor. Ce liniște? Ce curățenie? Ce respect? Fasoane! Mofturi de burghezi! Mulțumește-te cu ce ai și nu mai fi așa de cîrcotaș, c-ajungi urgent printre cei „veseli”. Nu-i mai bine „La bloc, la bloc/ De ai noroc/, Cu noi să stai, / Plăceri tu ai?”. (Mihai BUZNEA)