Mărturisesc chiar de la început: nu sînt expert în domeniul evaluării și protejării obiectivelor cu valoare de patrimoniu istoric și cultural național, și nici specialist în arhitectură. Dar mă pasionează și, deci, nu pot rămîne indiferent la acele acte care atentează la existența ori integritatea lor, indiferent de motivațiile ce ne sînt servite de acei care, pentru o vreme, au în mîini puterea de a decide și fac uz de ea spre a atenta la legitimitatea istorică. Pentru că ceea ce s-a stricat din neștiință, din interes public sau privat, ori chiar cu bună intenție, nu se poate (eventual) repara cu scuze sau clamînd mea culpa.
Prin vechimea și particularitățile lor, prin mesajul istoric – în primul rînd, dar și cel artistic, monumentele de patrimoniu reprezintă argumente ale unor începuturi și mărturiile lor în timp. Ele nasc și definesc o anume identitate. Din păcate, Bacăul nu dispune de o astfel de zestre, cîtă (mai) are este săracă și cu rădăcini nu prea adînci. Cu excepția Curții Domnești (în paragină) și a Bisericii Precista (ctitorite în urmă cu peste 5 secole), celelalte sînt destul de tinere: palatul prefecturii și clădirea bibliotecii județene (a doua jumătate a secolului XIX) și trei-patru edificii care-și leagă numele de cîțiva scriitori și artiști plastici. Cît vor mai rezista, pentru că timpul și indiferența autorităților le macină cu osîrdie temeliile. În aceste condiții, a demola ceea ce, bun sau rău, încă mai avem, devine sinonim cu un gest de eutanasie culturală. Vedeți ce se întîmplă, în ultimele zile, cu cea mai veche școală și cu teatrul de animație. Mai e nevoie de vreun comentariu?
Pe vremea nu prea-îndepărtatului timp al Odiosului și Sinistrei sale, se bătea monedă forte pe vocația constructivă a românului, fiind trecută total sub tăcere vocația demolatoare a guvernanților. Din cauza ei, a acestei nefericite vocații distructive, s-au pierdut nenumărate mărturii ale trecutului nostru istoric. Definitiv și pentru totdeauna, trecutul glorios fiind sacrificat în numele viitorului luminos. Pe care-l vedem cum arată și spre ce se îndreaptă.
Privind la buldozerele care s-au prăvălit cu toată forța și greutatea lor asupra vechiului lăcaș băcăuan în care vor fi învățat și străbunicii noștri și gîndindu-ne la respectul datorat celor de dinaintea lor, dar și nouă, mi-am amintit de o întîmplare pe care am trăit-o în urmă cu 25 de ani la Budapesta. Eram într-o delegație profesională și am fost invitați să vizităm clădirea somptuosului hotel Hilton de pe splendida insulă Margareta, îmbrățișată tandru de apele calme ale Dunării. La intrarea în holul amplu și elegant am sesizat o prezență aparent nefirească: unul din pereții înalți ridicați din oțel, sticlă și aluminiu – o culme a modernității artei arhitecturale implantată aici – se sprijinea pe un brîu vechi de piatră, cu forme sinuoase, specifice vestigiilor istorice. Ce vrea să-nsemne asta?, am întrebat. Răspunsul a venit imediat și pe un ton absolut firesc, din partea translatoarei: fragmentele de zid pe care le vedeți aparțin unei foste fortărețe maghiare din secolele IV-VI. Noi, ungurii, nu ne distrugem vestigiile, le protejăm și le conservăm. Cum altfel să ne susținem legitimitatea?
In principiu, avea dreptate distinsa profesoară pensionară, cu studiile de filologie-istorie absolvite „în țară”, adică la Cluj (după cum a ținut să sublinieze apăsat, fără să fi fost întrebată), în timpul ocupației horthyste de la începutul anilor ’40. În ce privește fondul, am avut un sentiment de abureală, eu știind că hunii ar fi descălecat pe respectivele plaiuri abia prin secolele IX – X, după cum susțin inclusiv proprii lor istorici (nu și cei contemporani, se înțelege). Dar nu acest fapt are relevanță în contextul de față, ci preocuparea vecinilor noștri pentru identificarea, protejarea și punerea în valoare a moștenirii trecutului. Noi ce facem? Ori nimic, ori bolmojim cu cîte o cîrpeală, „de ochii lumii”, ori „radem”, pur și simplu. Relevant pentru această stare este și următorul fapt: în urmă cu cîțiva ani săpăturile arheologice întreprinse de cercetătorii Muzeului județean de istorie din Bacău au descoperit, la Tg.Trotuș, un sit istoric cu o valoare de excepție privind vechimea locuirii noastre pe aceste meleaguri. După ce au fost scoase la lumină, inventariate, cartografiate și fotografiate, zidurile au trebuit să fie reacoperite dintr-un motiv care, nu numai pe mine, ne-au lăsat fără replică: terenul respectiv aparține, cu titlu de proprietate, unor țărani din localitate, care l-au redobîndit ca urmare a aplicării Legii 18/1991 a fondului funciar. Sigur, nu contest dreptul acelor oameni, dar nici nu este de înțeles rațiunea celor din comisia comunală de aplicare a respectivei legi, care conține soluții speciale și pentru astfel de situații! Dar, vorba poetului nostru național: „… nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun de le-nțelegi!”
Ce ar mai fi de spus despre cele întîmplate la Bacău, în aceste zile? Faptul e consumat, situația e ireversibilă. Doar morala lui ar putea servi la nerepetarea unor asemenea decizii. Pentru că a condamna la neființă mărturii ale ființei noastre românești este ca și cum ne-am trăia craca de sub picioare. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns