• Maria Răcheru a petrecut 34 de ani lucrînd în fabrică, iar acum este pensionară • ea își petrece fiecare zi în Cimitirul Central vînzînd lumînări • din pensie, femeia nu-și poate achita nici măcar plata datoriilor către Stat • chiar dacă nu cîștigă mare lucru printre cei morți, ea este convinsă că ajută Biserica și este mulțumită cu fiecare bucată de pîine primită de pomană • constatările făcute de ea sînt dramatice: „mulți băcăuani își cîștigă existența din pomenile făcute la Cimitir”.
Nu există băcăuan să nu fi trecut măcar o singură dată prin fața Cimitirului Central din Bacău. În fiecare zi, indiferent de vreme, poate fi zărită o femeie stînd lîngă poarta cimitirului, la o măsuță. Acum, iarna, se adăpostește în casa mortuară, unde nu se sfiește să curățe lumînările, să facă curățenie și să aștepte cu răbdare creștinii care vin să-și tămîieze morții aduși pentru a pleca în lumea de dincolo. Îmbrobodit temeinic, asemeni personajului din nuvela lui Agîrbiceanu, chipul aspru al femeii se întrezărește sub căciula trasă pe frunte, de deasupra fularului prins și el să țină cald. Nu de alta, dar între sicriele depuse în capelă șuieră vîntul și frigul pătrunde ușor pînă la oase. Iar pentru un bătrîn din ziua de azi, boala e cel mai cumplit lucru care i se poate întîmpla.
Acolo am văzut-o și noi, zi de zi, chiar și pe vreme geroasă, cînd abia poți deschide gura să scoți cîteva sunete, pe femeia pe care nici crivățul și nici zăpăda nu o împiedică să ia drumul cimitirului. Adesea stă și așteptă ore în șir pînă cînd un creștin trece de poartă și vine să cumpere o lumînare. Dar nu-și face griji precum negustorii din economia de piață. Conștiința că ajută Biserica și face ceva pentru semenii săi îi dă putere. Și, fără a cîștiga ceva, se bucură și zice bogdaproste cînd, venind să-și îngrijească răposații, oamenii îi dau o bucată de pîine. Aceasta este Maria Răcheru.
La cei 58 de ani, femeia are o poveste cît se poate de simplă și o remunerație de mizerie care nu-i ajunge nici măcar pentru a-și plăti datoriile minime către stat. „Am lucrat 35 de ani la fabrica de hîrtie Letea, ne-a povestit femeia, în timp ce, tacticos, tăia mucul lumănărilor, așezîndu-le frumos pe hîrtie. Am pensia de 1.700.000 de lei, iar întreținerea mi-a venit aproape 2.000.000 de lei. Zîmbește ușor spre noi: ce să vă mai zic? Am venit aici să ajut Biserica, întrucît are nevoie de ajutorul nostru. Sînt atîtea nevoi”, a spus femeia cu o convingere demnă de invidiat.
Deși face totul benevol, Maria nu se îndoiește că, acolo, la cimitir, poate face ceva util pentru comunitatea pe care a slujit-o toată viața. „Nu cîștig nimic pentru mine. Abia se vinde un pachet de lumînări la două zile. Vremurile sînt grele și, de obicei, oamenii vin cu lumînările lor de acasă, și nu cumpără de aici”, a explicat ea. Cînd nu are clienți, Maria nu stă, ci iese din capelă și mai tămîiază mormintele. „Mai vine cîte unul, cu un pachețel, cu o bucată de pîine și dă de pomană. Să știți că sînt mulți oameni în orașul ăsta care supraviețuiesc doar aici, la cimitir, din pomenile care se fac zilnic, a adăugat ea. Ne bucurăm de fiecare gest creștinesc.
Maria Răcheru are și copii, dar învățată cu munca, nu s-a gîndit niciodată să le ceară ajutorul. Realismul cu care privește relația cu cei cărora le-a dat viață este cît se poate de trist. „Copiii abia muncesc să se întrețină pe ei înșiși. Ce să le mai cer și eu?” ne-a întrebat ea. Trebuie să mă descurc singură.
Nu ne mai vin în minte întrebări. Solemnitatea cuvintelor și credința cu care sînt rostite taie orice elan reportericesc. Nu știm cum s-ar putea comporta un politician în fața unor astfel de oameni, nu puțini în țară.
După ce trece greul iernii și vine primăvara, Maria își va scoate din nou masa din capelă și o va pune chiar lîngă poartă. Cine va trece prin zonă o va observa cu siguranță.
De altfel, chestiunea anotimpului este una indiferentă pentru ea. „Fie că e cald, fie că bate vîntul sau plouă, pentru mine nu contează. Vin aici să ajut, așa cum pot și eu, Biserica”, a repetat femeia.
Cît privește compania celor de care ne temem marea noastră majoritate, a morților din cimitir, femeia nu-și face griji. „Păi de ce să-mi fie frică?, a replicat ea, întorcînd privirea spre bătrînă depusă în capelă, singurul răposat aflat acolo. Nu mi-e frică deloc. Mă tem de cei de pe stradă, care ar putea oricînd să-mi dea în cap, nu de cei morți”, a încheiat ea. Am plecat avînd în memorie o constatare nițel morbidă: pentru unii oameni, morții sînt cei mai buni prieteni. Am lăsat-o pe Maria Răcheru răsucind cu mîinile tremurînde lumînările dintr-un pachet abia început.
Un destin pe cît se poate de firesc al unui om, cu o viață poate trasă la indigo cu a altor mii de băcăuani. O femeie care a refuzat să-și accepte soarta de înfrînt al vremurilor de tranziție și care trăiește din plin convingerea că numai ajutînd Biserica poate reuși ceva. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns