Forța dăinuirii

* Din dragoste de neam și țară (3)

La Onești, alături de ilustre personalități din diferite vremuri și timpuri, precum Dimitrie Cantemir, Petru Poni, Grigore C. Moisil, Gheorghe Asachi, Ghiță Mocanu și Nadia Comăneci, generalul Radu R. Rosetti și sublocotenentul Gheorghe Turturică sînt cinstiți așa cum se cuvine, iar cînd se va finaliza restaurarea monumentului eroilor localității din războaiele 1877 – 1878, 1916 – 1919, 1941 – 1945, ei bine – aceasta va fi expresia-etalon de simțire pentru cei care au luptat și au căzut sub Tricolor. La Cașin, biblioteca poartă numele căpitanului-erou Ștefan Petrovici, înmormîntat în cimitirul bisericii din localitate; la Poduri, școala nr. 1 este mîndră să poarte numele căpitanului Regimentului 27 Infanterie Bacău din luptele pentru Cireșoaia și generalului Diviziei de gardă Nicolae Șova, cu bust din bronz pe soclu, ca și școala din Ivești – Galați, unde cu a zecea parte din valoarea de deviz și într-un timp minim s-a ridicat din temelii biserica avariată de cutremurul din 1940, în memoria celor peste 2 100 de ostași care au luptat la Cotul Donului; tîrg-ocnenii s-au îmbogățit, în timp, cu nume precum Costache Negri, George Sion, căpitan Bușilă, Walter Mărăcineanu, maior Roșiță, poet Ion Grămadă, Coșna, sergent Donici, Ion Diaconescu, Ion Catina, Daniela Caurea; lîngă acestea, în anul 1991 aleșii locali au hotărît ca o stradă să se numească „Neculai Arbănaș” – pe ea a locuit familia învățătorului-căpitan în luptele de la Mărășești și căpitan în rezervă căzut la 3 septembrie 1941 în luptele pentru Odessa, decorat cu înalte ordine și medali, erou-maior „post-mortem” (tatăl lui Nucu, colegul meu de clasa I-a, anul 1948, cu care mergeam acasă la învățătorul Toma Nedelcu pentru a-i aduce vioara spre a ne cînta și a ne învăța „A ruginit frunza din vii”, „Nu mai sunt pe luncă flori”, „Ciobănașului îi place…” etc.). Bine ar fi ca și noua comună Buciumi să subscrie la asemenea fapte; în sat a existat un învățător de excepție și cu un destin tragic – Gheorghe Hilohi; de la începutul carierei sale a contribuit la îmbogățirea bazei material-didactice a școlii, a orientat școlarii spre activități practice, s-a implicat complex în viața satului, fiind un bun interpret vocal și instrumentist, a participat mulți ani la cursurile Universității de vară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte. A trecut Prutul și a fost împușcat pe 9 octombrie 1941 în luptele pentru Odessa, fiind declarat erou-căpitan și acordîndu-i-se înalte ordine și medalii. Pentru că eroul a luptat în Est, soția sa – Elena Hilohi, învățătoare, văduvă la doar 32 de ai și cu doi copii, fiica lui Ghiță Palaghiță – mulți ani primar al Oneștiului și nepoata lui Nică Șt. Palaghiță – sergent mitralior la Mărășești – a trebuit să îndure multe persecuții prin munca în localități îndepărtate de casă, în timp ce învățătorul era „bun la toate” (muncă de culturalizare, de lămurire, recensăminte etc.). A atribui școlii din sat numele învățătorilor Gheorghe și Elena Hilohi nu ar însemna decît o reparație tîrzie adusă memoriei acestora, pentru că mulți le datorăm – pentru felul cum ne-au învățat a.b.c.-ul vieții, reușita în viață.
Amintindu-mi de scrierea lui Alexandru Vlahuță „Unde ni sînt visătorii?” – la bătrînețe era corespondent de război în „încleștarea cea mare” -, mă întreb: unde ne sînt rădăcinile? Lectura acumulată mă trimite la cei care au luptat ca să fim mereu stăpîni pe hotarele străbune, ei fiind valorile sufletelor noastre, ceremonialurile religioase și militare făcînd dovada cugetului nostru creștin și simțirii românești.
Pagina „Opinii” din 7 februarie 2004 a găzduit un amplu și emoționant articol semnat de d-l Eugen Șendrea despre voluntarul Gheorghe Donici atît în 1877, cît și în 1916, născut în comuna Ștefan cel Mare, nepot al lui Costache Negri, căzut eroic în celebra șarjă de cavalerie de la Robănești la vîrsta de 67 de ani, pe 10 noiembrie. După 16 ani, în 1932, s-a dezvelit și s-a sfințit, pe un promontoriu de lîngă Negoiești, un monument grandios printr-un ceremonial cum cred că astăzi nu se mai face. Printr-un Protocol județean, Inspectoratul școlar se angaja în 2001 să educe elevii în spiritul cinstirii eroilor, ceea ce se și întîmplă; prin Protocol local, școala generală din Negoiești a luat spre îngrijire și cinstire, în 2001, monumentul lui Gheorghe Donici, dar la recomandarea repetată de a-și însuși numele eroului, aceasta răspunde că „Gheorghe Donici nu este o persoană reprezentativă”. Este locul să menționez că alte personalități susceptibile de a-și trece numele asupra școlii nu sînt în zonă. întreb, și pe această cale, Consiliul profesoral de aici: cum se poate cinsti o personalitate altfel decît total și necondiționat? La nota foarte mică pe care organismul școlar cu indiferență de epigoni, care nici nu știe pe ce pămînt calcă, o merită, nu ne rămîne decît să ne bucurăm că în Onești îi poartă numele filiala ANVR, în Tg. Ocna – o stradă, la Muzeul Militar Național are bust pe piedestal, la liceul Louis le Grand din Paris – acolo unde a învățat – are o placă omagială la propunerea generalului Berthelot – șeful Misiunii militare franceze în România.
Străbunii noștri la care ne raportăm ființial și afectiv, iar de o categorie anume Eroii Neamului, știuți sau neștiuți, înfrînți sau biruitori, anonimi sau deveniți legendă, intrați în conștiința noastră ca și limba, tradiția și frumusețea plaiurilor noastre cărora le spunem Țara, reprezintă izvorul din care luăm forța dăinuriii; sînt cei care au apărat Legea și Neamul, jertfa lor le-a adus Răsplata rămînerii în Cugetul posterității și în cartea vieții, noi luîndu-ne lecția adîncirii recunoștinței pentru încrengătura de oseminte articulate de liantul devenirii ce ne adaugă cu fiecare dovadă „încă un grăunte de glie spirituală”. Astfel, ne regăsim în spusele evanghelistului Ioan (11, 25): „deși vor muri, vor trăi în Hristos”. (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!