Forță și lege

Motto: „Suntem ambuscați, în situația noastră de americani liberi, într-o republică înarmată până în dinți, de acel factor impredictibil care se numește ISTORIE” (Philip Roth).

în toate mediile de comunicare occidentale se poartă o dezbatere aprinsă cu privire la influența pe care o exercită națiunea americană asupra întregului glob pămîntesc prin politicile promovate, ca și prin modul ei de viață, considerat a fi un model demn de urmat de către toate popoarele. Și aceasta datorită faptului că se manifestă din ce în ce mai mult tendința poporului american, dar mai ales a liderilor săi politici, de a se considera Centrul Lumii, credință îzvorîtă din convingerea că Providența i-a încredințat misiunea de a fi unica superputere de a domina lumea, de a fi centrul ei.
Nimeni, cred, nu poate nega că America este o mare națiune, un mare popor, însă modalitatea parcurgerii traseului istoric de către aceasta, începînd din secolul al XVII-lea, felul în care evoluează mentalitățile, moravurile politice, obiceiurile economice, tradițiile și stilul de viață proprii (vieții) americanilor, ridică o serie de întrebări asupra unui anumit număr de motivații, nu întotdeauna foarte clare, care i-au împins să acționeze ca națiune. Considerîndu-se centrul lumii, poporul american nu pare preocupat de ceea ce gîndesc celelalte popoare, de felul în care percep ele lumea din jur, închipuindu-și poate prea ușor că elementele care alcătuiesc identitatea lor națională se regăsesc din plin la ceilalți sau dacă nu apar, că aceștia aspiră să le primenească. „Atitudinea americană, simțită peste tot în lume, a fost adeseori de natură să trezească dezaprobarea, respingerea sau chiar ura, fără ca mulți dintre americani să conștientizeze lucrurile și faptele petrecute sub pecetea respectivei atitudini”.
Războiul din Mexic, de la mijlocul secolului al XIX-lea, anexarea mai multor teritorii – Cuba, Porto Rico, Filipine – începînd din anii 1890, diplomația arogantă față de o Americă Latină mereu supusă,
intervențiile fățișe sau oculte din secolul XX pentru a favoriza sau a pune la locul lor guverne care nu erau nicicum ostile, toate acestea sînt fapte reale, ele au avut loc. Iar ei, americanii, ar trebui să țină seama de ele dacă vor să-i înțeleagă și pe ceilalți, lăsînd astfel la o parte filistinismul triumfător și sufocant ce a caracterizat America în diferite perioade ale evoluției sale istorice.
Cu siguranță că spiritul național american nu s-a format doar într-o singură zi. Mult timp după ce resentimentele războiului de independență și ale celui din 1812 se potoliseră, Anglia a părut americanilor cel mai plauzibil model de urmat, atît din punct de vedere al culturii, cît și al politicii. Așa cum rezultă și din studiile unor renumiți istorici, imperialismul american de la sfîrșitul secolului al XIX-lea s-a constituit în mare măsură ca reacție la imperialismul britanic, căruia i-a imitat metodele ce se dovediseră a fi foarte eficiente. Dar pînă cînd poporul american să-și dea seama pe deplin de potențialul cu care „a fost înzestrat” a dat dovadă de multă neîncredere în el însuși. Adevărata cotitură în atitudinea americană față de restul lumii survine la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Aici, fapt constatat de mai toți analiștii istorici și politici ai lumii, mentalitatea americană, simțul misiunii Americii, aburită de ideia de „destin manifest” lansată de jurnalistul John O’Sullivan în 1850, îndeamnă Statele Unite să se afirme în mod agresiv. Posibil ca această „agresiune” să se fi născut, pe de altă parte, și din lupta contra unei infleunțe europene nu neapărat dezinteresate, ca și din atitudinea națiunilor europene care au făcut totul, prin inconsecvențele lor, pentru ca Statele Unite să se amestece în treburile lor. Amestecuri, sau mai bine-zis tentative imperiale americane care au eșuat lamentabil! Nu neapărat pe cîmpurile de bătaie, ci în aducerea efectivă a păcii și echilibrului în țările dominate (Haiti, Cuba, Nicaragua, Cambodgia, Vietnam etc). Rapoartele americane, ele însele nu pot să dea drept exemplu de succes al încercărilor imperiale timp de aproape o sută de ani decît mica insulă a Granadei, cu 100 000 de locuitori (în 1983) și Panama, cu mai puțin de 3 milioane de locuitori (în 1989). Potrivit celei mai cenzurate știri americane a anului 2002, agenda pe care o urmează administrația Bush este aceea de a se încadra perfect într-un plan bine definit, introdus de mai mult de un deceniu: dominația militară a Statelor Unite. Un grup numit „Proiect pentru un Nou Secol American” – un grup de reflecție fondat de pro-militariști care astăzi ocupă funcții importante la Casa Albă – a prezentat cu cîțiva ani în urmă o versiune a acestui plan, care se regăsește în aplicațiile practice militare și soldate cu dezastrul din Kosovo, anarhia din Afganistan căzut în mîinile războinicilor locali, situația precară și conflictuală a populației amestecate și dezorientate a Irakului, unde predomină luptele de gherilă și atentatele teroriste cauzatoare de mii de victime, multe chiar din rîndul americanilor. Lupta împotriva terorismului apare ca un pretext și ca un moment favorabil pentru războaie care au o cu totul altă justificare, iar războiul împotriva Irakului era deja hotărît înainte de 11 septembrie 2001 și nu se explică printr-o legătură între Saddam Hussein și terorismul actual. Probabil că America preia moștenirea comunismului căruia îi ținuse piept, devenind purtătoarea unui proiect mondial intitulat „Noua Ordine Mondială” (Novus ordo secolorum) care este, în fapt, o nouă ordine imperială ce impune în locul dreptului internațional un drept „imperial”, în care forța și legea au devenit oarecum sinonime. Și aceasta pentru că Statele Unite trebuie să-și păstreze supremația în viitoarea lume unipolară apărută o dată cu dispariția comunismului prin instaurarea „păcii americane” (pax americana) pretutindeni pe glob, lucru ce se poate instala și menține prin puterea militară. Iar războaiele sînt purtătoare ale globalizării ca fenomen universal, globalizare care pune în primejdie însăși existența culturii omenirii. Stațiile de benzină și restaurantul McDonald’s care au împînzit toată lumea, discursurile despre drepturile omului negate în fapte, libertatea cu forța, nu pot constitui nicăieri o hrană spirituală, nu pot fi în nici un caz fundamentul pe care se ridică o civilizație. O stare de neliniște își face loc, deziluziile în rîndurile opiniei publice americane devin tot mai evidente într-un moment în care drepturile și libertățile care au făcut din America cea mai invidiată națiune din lume sînt erodate sistematic. Iar „democrația americană – așa cum remarca reputatul scriitor John le Carre – se apropie de crepuscul”.
Romulus Dan Busneaciente. Dar pînă cînd poporul american să-și dea seama pe deplin de potenț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!