Fotbalul românesc trebuie ferit de clișee

De multe ori am auzit că fotbalului românesc nu-i trebuie decât un pic de organizare și investiții masive la nivel de juniori, pentru ca o nouă generație de aur, precum cea din 1994, să poată ieși la rampă. Din propriile observații, m-am îndoit mereu de acest verdict. N-oi fi eu un specialist, dar am avut satisfacția lăuntrică de a-mi vedea confirmate opiniile de noul expert al Federației Române de Fotbal pe secțiunea de copii și juniori, belgianul Zoltan Kovacs. Adus de președintele Răzvan Burleanu pentru a revitaliza într-un mod coerent și profesionist viitorul fotbalului autohton (ținând cont că Belgia a reușit acest lucru după două decenii cenușii), Kovacs a vizitat România în lung și-n lat pentru a vedea situația la fața locului. Opinia sa a contrastat cu cea a antrenorilor din teritoriu și a vechilor oficiali ai Federației. Kovacs a spus doar că „tinerii fotbaliști români sunt foarte promițători, nu talentați”. De asemenea, el nu a deplâns doar precaritatea condițiilor de antrenament, ci mai ales faptul că n-a văzut nicăieri copii jucând fotbal în fața casei. Aici este, de fapt, problema fotbalului românesc.

Când eram eu copil, fotbalul se juca peste tot și la orice oră. Masa de selecție a antrenorilor de la orice nivel era enormă și de bună calitate. Acum, până și micuții care îl practică la un nivel organizat, de club specializat, vin la teren duși de mână de părinți. În continuare, viitorii aspiranți la glorie și prosperitate financiară vor juca de trei-patru ori pe săptămână fotbal sub îndrumarea unui antrenor; vor deprinde lucruri de bază, mai ales în privința organizării jocului, și vor avea o condiție fizică peste medie.

Dar asta este foarte puțin pentru marile performanțe pe care ni le dorim cu toții. Adevărații fotbaliști vin la un club cu tehnica șlefuită de pe maidan. Driblingul, preluarea în mișcare, stopul, pasa sau centrarea de finețe se deprind în fața blocului sau în curtea școlii, nicidecum la club.

Căderea fotbalului românesc a început atunci când spațiile dintre blocuri s-au transformat în parcări. A fost un fenomen care s-a întâmplat mai demult în țările vest-europene, dar pe care responsabilii fotbalului de-acolo l-au identificat și l-au rezolvat prin mai multe măsuri. Astfel, țări precum Germania, Olanda, Franța, Italia, Anglia și Spania reușesc să se păstreze între marile forțe ale fotbalului mondial. Desigur, unele au apelat la importuri de jucători din fostele colonii, un lucru imposibil pentru România. Dar readucerea maidanelor – într-o formă modernizată – între blocuri mai este posibilă. Multe orașe din România au demarat lucrări pentru construirea unor stadioane de zeci de milioane de euro. Este greșeala pe care au făcut-o Ungaria și Austria mai demult. Au investit bani în betoane scumpe, sperând că acestea vor naște fotbaliști. Normal era să facă invers, să alimenteze fotbalul de bază, iar apoi acesta să reclame condiții de top.

Să sperăm că Răzvan Burleanu, care și-a dorit mai întâi să facă radiografii complete pe toate liniile FRF, să tragă concluziile corecte și să acționeze în consecință. Firește, rezultatele vor veni greu, în minimum zece ani, iar nerăbdarea publicului urmăritor de campionate mondiale și europene este foarte mare. Ar fi însă bine să luăm exemplu de la Belgia.