M. are o inimă care pulsează iubire, dar aripile i-au fost frânte prea devreme. Un tren avea să-i schimbe macazul pentru totdeauna. De ani buni, vede lumea dintr-un scaun cu rotile. Nu mai are picioare, dar îi are pe cei care îl iubesc la picioare. Foaia destinului i s-a schimbat într-o clipă. A fost nevoit să învețe să trăiască și să zâmbească din nou. Nu vreau să întristez, din contră. Ceea ce vreau să evidențiez este puterea acestui om, lovit atât de crud de soartă. Împrumută din iubirea și pofta lui de viață fiecărui suflet pe care îl întâlnește. Rareori l-am văzut trist sau îngândurat. El are ce nu avem poate niciunul dintre noi: o dragoste care compensează și lipsa membrelor, care nu l-a împiedicat să se aventureze, din nou, în valurile învolburate ale vieții. S-a acceptat pe sine cu demnitate și maturitate. Doamne, câtă viață în el! Nu a fost descurajat nici măcar de etichetele pe care i le-au aruncat unii sau alții, cu sau fără milă. N-am putut să nu mă-ntreb dacă fericirea lui stă scrisă în durere? Este un om ca toți ceilalți. Peste mulți dintre noi, o astfel de lovitură ar fi însemnat sfârșitul. Sfârșitul lumii, al iubirii, al bucuriei de a mai trăi. Un început al Iadului. Mă întreb câți își pot imagina astăzi o viață agățată de două roți mari și compasiunea altora? Sufletul tău ce zice?
Cu M., orice întâlnire este un prilej de sărbătoare. E un om în preajma căruia tristețea își pleacă fruntea rușinată. Nu l-am surprins aproape niciodată descoperit de surâs. Se bucură întotdeauna de ce are, nu de ceea ce ar fi putut (încă) avea. Este înconjurat de prieteni care îl aprecieză pentru ceea ce este, călătorește mult, participă la concursuri sportive și de curând a devenit șofer cu acte-n regulă. Jocurile de culise și le cunoaște numai el. De admirat sunt curajul și forța de a înfrunta o realitate mult prea dură. Noi pășim pe stradă cu sufletul pustiu, obosiți și prăbușiți sub problemele cotidiene tot mai apăsătoare, care știrbesc din frumusețea clipei de acum, pe care nimeni nu o mai poate savura “în reluare”. Uităm tot mai des să zâmbim, ne bucurăm de sănătate și ne încăpățânăm să nu apreciem ceea ce avem, să ne pierdem în nimicurile trecătoare. Ne stingem în propria ignoranță și în amăgitorul „De mâine mă voi schimba!”, care nu mai vine niciodată. Uităm de noi, de părinții și copiii noștri, iar timpul ni se scurge printre degete fără să înțelegem ceva din el. Dar sufletul cui rămâne? Suntem mult prea ocupați în cursa pentru a dobândi cât mai mult ca să mai și trăim. Ne pierdem întrutotul în labirintul gândurilor zilnice, care ne macină și ne cărunțesc sentimentele mai mult ofilite. La încheierea socotelilor, tânjim pentru încă o clipă și o fărâmă de fericire. Cât de ciudați putem fi?! Am avut o viață întreagă la dispoziție și, în final, strigăm după câteva secunde în plus. M. m-a făcut să înțeleg, încă o dată, că viața, oricum ar fi ea, este un dar și o binecuvântare și tot ce ni se întâmplă este cu un scop precis, pe care mai devreme sau mai târziu toți îl vom afla. Pentru el, boala nu a fost un sfârșit, ci un altfel de început, care l-a obligat la o reevaluare a sinelui, la găsirea sensului tocmai pe contrasens.
Când ai râs ultima oară cu lacrimi? Când ai spus ultimul “Mulțumesc!”, “Iartă-mă!” sau “Te iubesc!”?
La urma-urmei, suntem ceea ce alegem să fim! Frumusețea sufletească nu poate fi cumpărată cu toți banii din lume…
Decât să ne plângem, să tot fugim de noi înșine care încotro, hai să înfruntăm frica, să ne elibererăm de prejudecăți, să deschidem ochii inimii, să vedem ce are viața să ne ofere și, înainte de toate, să ne bucurăm că SUNTEM!
felicitari, f frumos
frumos apel la trezire! felicitari