Genii cu destine paralele

Au existat în istoria artistică a secolului trecut trei genii ale muzicii, care au avut puterea de a înspăimânta pe conducătorii comuniști ai țărilor lor: George Enescu, Serghei Rahmaninov și Igor Stravinski. Declarați în secret nume tabu și interziși în articolele de presă și în emisiunile de radio, aceste genii s-au impus, totuși, lumii prin măreția operelor lor.
George Enescu s-a stins în 1955 fără ca cineva din România să fi anunțat moartea marelui compozitor, violonist și pianist. Au făcut-o francezii, nemții, spaniolii, venezuelenii și argentinienii. La fel de ignorați de camarila sovietică au fost Rahmaninov și Stravinski. Enescu și-a căpătat notorietatea la Paris (care nu i-a lipsit nici în țară înainte de 1945), iar Rahmaninov și Stravinski în SUA. În 1920, la Moscova, se cântase doar „Pasărea de foc” a lui Stravinski, iar lui Rahmaninov doar „Rapsodia pre o temă de Paganini”. În România aveau reputație doar Rapsodiile I și II ale lui Enescu, peste care autoritățile nu puteau trece fără consecințe în planul imaginii naționale, riscând să ne afundăm fără personalitate în „lagărul socialist”. Cu toată ostracizarea numelor și operelor lor, acești corifei s-au impus, până la urmă, în panteonul marilor genii ale lumii.

Poate că acesta este motivul pentru care Ovidiu Bălan i-a programat pe compozitorii ruși într-un concert de excepție al Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, corelat marelui Festival internațional „George Enescu”, lansat acum de la București și spre celelalte orașe ale țării. E un omagiu necesar celui ce a adus glorie și faimă României. Lumea nu uită că partitura vastei drame lirice „Oedip”, jucată la Paris în 1936, a revoluționat genul operei prin noi invenții artistice, contopind tragediile lui Sofocle între-o singură operă de o impresionantă măreție. Nici faptul că partitura operei a fost dusă în Rusia odată cu „Tezaurul Coroanei”, pentru a fi pusă la adăpost ca o importantă bogăție a țării. Nu uită nici lirismul extraordinar al lui Rahmaninov și nici invențiile geniale din ritmica și dezvoltarea compactă a lucrărilor lui Stravinski, cum sunt cele din „Simfonia primăverii”, cântată cu mare înălțime de simfonicul băcăuan.

Marele talent al lui Ovidiu Bălan constă și în faptul că imprimă aparatului orchestral o dinamică de excepție, care nu te lasă să-ți lălăi gândirea pe o propunere melodică, să visezi cai verzi pe pereți. Îți impune o ritmică alertă, lipsită de orice emfază. Chipul de a conduce al acestui șef de orchestră este armonios, firesc, sobru, concentrat în desfășurarea elementelor muzicale, cu siguranță în accente și în unitate de exprimare, denotând un puternic simț creator, care-i mărturisește profunda sa personalitate. A făcut din „Sărbătoarea primăverii” de Stravinski o operă în care viața e izbitor de intensă, iar ideile năvălesc sau izbucnesc dictate de o forță neînfrântă.

Nenumărate minuni de romanitism și sensibilitate au izvorât și din Concertul nr. 3 de Rahmaninov, monumental redat de pianistul italian Alfonso de Soldano în amploarea și forța sa expresivă. Italianul a găsit frumoase resurse de sugestivitate sonoră și de finețe muzicală, care au dat concertului lui Rahmaninov un parfum deosebit.

Un public entuziast a apalaudat în picioare minute în șir acest concert, situat printre cele mai rare și mai izbutite.

Vasile PRUTEANU