În pavilionul destinat bolnavilor care au fost intelectuali la viața lor, centrul din Gîșteni seamănă mai degrabă cu un cămin studențesc. Cochet, proaspăt renovat, cu bucătărie și sală de mese proprii, în care design-ul interior este unul foarte tineresc, iar culorile mobilierului și ale elementelor de decor sînt vesele, pavilionul adăpostește foști ingineri și profesori. Pentru nimic în lume ei nu se despart de televizor, de cărțile de joc, de tabla de șah și cea de țintar. Nu se oferă să iasă la muncă niciodată pe terenurile din jurul spitalului și își descoperă zilnic noi pasiuni. Ultima dintre ele se cheamă postul propriu de radio, acolo unde lucrează bolnavi ca și ei. Farmecul audițiilor de muzică și știri îi cuprinde pe toți cei din pavilionul intelectualilor pentru că, dincolo de difuzoare. începe o altă lume. Una extrem de captivantă și ieșită din comun. În spatele unei uși pe care este lipită o etichetă scoasă la imprimantă, începe povestea postului de radio de la Gîșteni.
Înainte de a trece pragul acestei camere, te aștepți să găsești un furnicar de oameni bine școliți în ale tehnicii, computere, microfoane și cabluri. Directorul căminul ne atenționează: „Veți avea în fața ochilor un geniu. Este vorba despre un pacient de-al nostru analfabet, care lucrează pe calculator montaje video și audio, redactează texte și recunoaște orice comandă a calculatorului, chiar dacă aceasta este în limba engleză”, ne spune doctorul Necula, deschizînd ușa. Priveliștea din interior este aproape asemănătoare cu cea pe care o așteptam, mai puțin cea legată de echipa tehnică. În fața calculatorului și a mixerului se află un singur om. Țintuit în scaun cu rotile și cu mîinile aproape contorsionate de o boală cumplită, care i-a afectat și psihicul, bărbatul din stația de radio ne primește cu bucurie. Cu foarte mare greutate și după ce bîlbîie de mai multe ori aceleași silabe, bărbatul se recomandă. Îl cheamă Adrian Tăbol și, la 42 de ani, nu știe altă viață decît cea din căminul de orfani și din spitalul de la Gîșteni. La 18 ani, cînd a ajuns aici, nu știa nici să scrie, nici să citească, dar a furat încet de la alți bolnavi și angajați ai centrului, care au avut răbdarea să-i arate.
Despre alte performanțe decît scrisul și cititul nu mai putea fi vorba pentru Adrian. Boala îi face imposibilă nu doar deplasarea pe propriile picioare și folosirea mîinilor cu ușurință, ci și comunicarea cu cei din jur. „Aproape că nu ne dăm seama cum a ajuns Adrian să învețe să folosească un calculator. El abia știe să citească în românește, dar pricepe comenzile în limba engleză, ceea ce este aproape inexplicabil. Acum trei ani, cînd am primit un calculator la spital printr-o fundație din Anglia, am început să-i arăt lucrurile de bază ale felului în care se folosește un calculator, iar apoi psihologul căminului, Vali Răcilă, a fost cel care l-a mai ajutat să învețe cîte ceva. Acum ne-a depășit pe amîndoi, descoperind singur alte facilități de-ale computerului”, spune diretorul de la Gîșteni. Că vorbele doctorului sînt adevărate o dovedesc alte performanțe ale lui Adrian. El a transformat cabinetul în care a învățat informatica acum trei ani în studio de montaj pentru arhiva video a trupei de artiști din cămin. Toate casetele înregistrate la spectacolele din țară date de colegii săi artiști sînt prelucrate pe calculator, montate asemenea unor emisiuni TV și păstrate în arhiva studiolui.
Adrian și-a luat în serios munca și, chiar dacă el este singurul șef al studiolui, nu se abate de la program. „Vin la 7,00 dimineața și muncesc pînă la 7,00 seara. Doar la pauza de masă mă desprind de calculator. Cel mai mult îmi place cînd avem emisie la radio”, ne destăinuie Adrian. Faptul că nu-i place să stea degeaba, chiar dacă boala l-a țintuit de mic în scaunul cu rotile, o dovedește și faptul că geniul din cabinetul de informatică s-a implicat și în activitatea trupei de teatru. Anul acesta, de Paște, Adrian Tăbol a regizat o piesă de teatru creată de el și inspirată din biblie. „Patimile Domnului Iisus Cristos” în care au jucat cei mai buni dintre actorii căminului. Piesa s-a jucat la Căminul Cultural din sat, în fața mai multor localnici.
În timpul în care nu muncește la casetele video sau la piese de teatru, Adrian este regizorul de emisie al grupajelor de știri cu informații de interes intern. Pentru că transmisia în direct îi cere multă îndemînare și rapiditate, regizorul de emisie din scaunul cu rotile este ajutat de un angajat de-al căminului, Iulian Farțade. Cînd vine ora 13.00, emoțiile din studioul de radio cresc. Atunci se adună în încăpere crainicii.
are foto”nebu1″(Claudiu TĂNĂSESCU): crainic la postul de radio al spitalului, Ștefan Bran se simte bine și în pielea actorului pus să joace teatru la microfon
Un fost miner, crainic la radio
Unul dintre crainici, Ștefan Bran, vorbește despre noua lui preocupare cu dezinvoltură. A lucrat înainte de a fi diagnosticat cu schizofrenie în mină, dar viața la suprafață nu-l sperie deloc, chiar dacă s-a trezit într-un cămin de bolnavi psihic. Scrie poezii de dragoste, iar manuscrisele le păstrează cu sfințenie, pentru ziua în care le va publica. Muncește la radio de numai o săptămînă, dar are deja ce povesti. „Nu am emoții deloc atunci cînd sînt în direct, pentru că îmi pregătesc bine intrarea pe post. Îmi culeg știrile ascultînd actualitățile de pe postul național de radio. Ce știri mi se par mie foarte interesante le redactez pe un caiet și apoi le citesc cînd intru în emisie. Colegul meu, Dan Rîpă, este crainicul sportiv și cred că este cel mai ascultat dintre noi doi”, se destăinuie Ștefan Bran.
Deși este modest atunci cînd vorbește despre el, fostul miner este o vedetă mai veche a căminului de la Gîșteni. Acum trei ani, pentru ușurința pe care o are la scris, Ștefan a devenit redactorul-șef al revistei „Speranța”, din al cărui colectiv de redacție făceau parte numai bolnavi schizofrenici. În CV-ul artistic al fostului miner s-a mai înscris recent o performanță. „Am jucat, alături de colegul meu care prezintă știrile sportive, teatru la microfon. Am interpretat rolul valetului din schița «Căldură Mare» a lui Caragiale”, mai spune Ștefan Bran. Cea mai mare pasiune a sa rămîne, însă, poezia, iar din creația sa citește oricui dorește să-l asculte. Muza care îl inspiră pe Bran se cheamă Dana și este cea mai proaspătă iubire a poetului. Pacientă internată de mai mulți ani în cămin, Dana ar putea fi oricînd integrată în familie, pentru că tratamentul și-a atins scopul. Ea nu poate părăsi însă spitalul, pentru că familia refuză să o mai ia acasă. Iubita poetului și-a găsit totuși consolarea. Bărbatul care o iubește o face nemuritoare în versuri și, la rîndul ei, ca să-și dovedească dragostea, muncește toată ziua ca să facă rost de bani pentru caiete și creioane. În lipsa unei angajate care să se ocupe de spălatul hainelor pentru paciente, Dana lucrează cu jumătate de normă la spălătorie. Locul său de muncă este unul invidiat de alte femei din spital. Dana are pe mînă două mașini automate de spălat și uscat rufele, lucru care îi transformă munca în plăcere.
are foto”nebu2″(Claudiu TĂNĂSESCU): mileurile, pasiunea de o viață a Didinei Alexandru au făcut din acestă bolnavă cea mai bogată dintre asistații centrului
Afacerista de la Gîșteni
Cel mai pitoresc pacient din căminul de la Gîșteni este Didina Alexandru. Pentru ea, ieșirile din spital sînt făcute pentru a-și pune la punct afacerile. Didina Alexandru, o femeie care în termeni medicali este considerată maniacă, dovedește că succesul în afaceri depinde de un singur lucru: norocul pe care și-l face omul cu mîna lui. De șase ani de cînd Didina trăiește în căminul-spital de la Gîșteni, nu mai prididește cu munca. Cu mîinile veșnic ocupate cu croșeta și sculul de bumbac, Didina lucrează zeci de metri de lasetă. Aceasta se transformă după alte sute de ore de migală în mileuri croșetate. Colecția de mileuri este pentru Didina o adevărată mină de aur. Femeia este conștientă de acest lucru și îl exploatează la maxim. „La sfîrșit de săptămînă, am voie să ies din cămin și plec în tîrgul comunal. Îmi iau mileurile cu mine și le afișez pentru vînzare. Am clienți, pentru că nu țin la preț și ne mai tocmim. Cele mai mici dintre mileuri le vînd cu 400.000 de lei, iar cele mai mari, cu un milion de lei. E muncă multă, dar merită. În felul acesta, nu am grija banilor”, povestește Didina Alexandru.
Întreprinzătoarea de la Gîșteni nu-și bate joc de bani. Cîștigă lunar sume frumușele, pe care le investește în bunuri necesare în casa oricărui om. „Cu primii bani pe care i-am strîns, mi-am cumpărat canapea și fotolii cum am văzut în birou la domnul director. Apoi, mi-am luat un televizor color, la care văd toate programele, mai puțin cele românești. Slavă Domnului, că nu mă pot plînge de bani, chiar dacă am pierdut pensia de CAP, pe care o primeam pînă să intru în spital. Erau numai 60.000 de lei, așa că tot mai sigur este să lucrez mileuri și să le vînd”, se laudă afacerista de la Gîșteni. Cei mai mulți dintre clienții Didinei sînt tinerii din comună plecați să muncească în Italia și care vara, cînd se întorc acasă, fac cadouri la rude cumpărînd macrameuri de la marea meșteră în mileuri.
Odată lovită de boală psihică, Didina și-a lăsat acasă un băiat, acum însurat și tatăl unei fetițe în vîrstă de un an. Deloc supărată pe faptul că, dacă i-ar cere să o ia acasă, fiul ei s-ar codi, Didina are timp să fie și generoasă. Lună de lună, femeia în vîrstă de 49 de ani, de loc din comuna ieșeană Dobrovăț, îi trimite bani fiului său, fără să aștepte ca acesta să o viziteze sau să îi trimită pachete cu mîncare. Fostă lucrătoare de CAP, Didina se descurcă cu brio în lumea afacerilor cu mileuri. Cînd vine vorba despre vînzarea unui macrameu, femeia scoate bani de la oricine. „Mileul de pe masa de oaspeți din biroul directorului este făcut de mine. Nu l-am dat gratis, ci i-am cerut un milion de lei pe el. Afacerea este afacere, iar munca asta este foarte grea. Pînă acum, cred că am făcut vreo 70 de mileuri”, spune Didina de față cu directorul Necula.
Ca orice femeie care își dozvoltă propria afacere, Didina Alexandru a găsit și formula prin care poate face ca un mileu să fie terminat mai repede. Pentru 50.000 de lei plătiți altei femei din cămin, care a învățat să facă șnurul de lasetă, Didina reduce cu mult timpul de fabricație al unui mileu. De cînd are și o angajată în afacerea sa, Didina are mai mult timp să se ocupe de casă. Petre Stepanschi, prietenul cu care locuiește împreună de cînd a venit în centru, are nevoie de multă grijă, pentru că are unul dintre picoare amputate. „El nu are nici un venit și eu îl îngrijesc și îi cumpăr tot de ce are nevoie. Mi-e milă de el și nu pot să-l las la vîrsta asta singur. Are aproape 70 de ani. A fost și el cineva la viața lui, că a fost milițian, dar nu vine nici un copil să-l vadă sau vreo altă rudă. Acum mă are numai pe mine”, spune Didina în timp ce ne invită să-i vedem mobilierul și televizorul nou cumpărate.
Despărțirea de Didina ne dovedește că, deși se descursă singură de minune, femeia se gîndește totuși la cei dragi. Sora ei mai mare, Tinca, a dispărut de acasă acum 17 ani și de atunci a ajuns ea să trăiască numai prin cămine pentru dezechilibrați psihic. Ar vrea să o găsească pe sora ei și încearcă pe toate căile să dea de ea. Nimeni nu o poate ajuta, așa că Didina rămîne cu moș Stepanschi și cu mileurile ei. (Cezara DUȚĂ)
Lasă un răspuns