Gînduri și sentimente

Anatomia unui eșec

La cumpăna dintre ani, toți analizează succesele și eșecurile guvernării, primul „an portocaliu” este disecat și se fac premoniții, optimiste ori sumbre, cu privire la data fatidică de 1 ianuarie 2007. Eu cred, însă, că un bilanț al anului trăit de fiecare dintre noi este mult mai relevant, deoarece pînă la urmă țara, cu guvern, cu președinte și cu parlament cu tot, este formată din oameni, fiecare cu succesele și eșecurile lui și din fiecare experiență se poate trage o concluzie care să fie relevantă pentru noi toți. Renunț, deci, să spun ce cred eu despre guvernare și voi analiza anul 2005 din perspectiva mea. Pentru mine a fost un an important: am ieșit la pensie, după aproape o jumătate de secol de apostolat. Mi-am imaginat totdeauna acest eveniment ca pe o apoteoză, mă gîndeam că nu doar eu, ci oricine își sacrifică viața la catedră merită recunoștința părinților și a elevilor, deci a tuturor oamenilor, deoarece toți sînt părinți sau elevi. Am plecat, însă, din școală aproape dat afară de o directoare uitată în fotoliu de pe vremea lui Ceaușescu, siderat nu atît de gestul tovarășei, cît de lipsa de reacție a tinerilor colegi, intimidați de stilul dictatorial în care sînt conduși.
Am atras de mai multe ori atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă aceste reziduuri ale vechiului regim. Sînt ca miile de cioburi ale unei holograme care s-a spart odată cu moartea tiranului și care îi reproduc fiecare atît chipul, cît și apucăturile. Să nu uităm că directorii gestionau dosarele de cadre, că ei țineau legătura cu Securitatea, că dispoziția lor era discreționară. Aceste obiceiuri nu pot fi uitate ușor, iar cînd un „subordonat” avea, și cu atît mai mult acum are vederi anticomuniste, el devine un adevărat dușman. Am încercat să găsesc „dosarul de cadre” al meu, care cred că este mai relevant decît dosarul de la Securitate, deoarece aici erau adunate „caracterizările” de care depindeam noi toți pe vremuri. Serviciul de cadre (mă rog, „recrutare, dezvoltare și evaluare resurse umane”!) al Inspectoratului mi-a răspuns : „…nu avem la dispoziție dosarul la care vă referiți și nici nu știm unde ați putea găsi un astfel de material”. Ca și cum colegii de la Inspectorat au trăit pînă acum 15 ani în Patagonia, habar nu au ce „material” caut eu! La școală, unde există totuși un asemenea dosar, el nu conține decît cîteva ordine de schimbare a salarizării, a fost „purificat” de notele și caracterizările cu caracter de poliție politică.
Înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului ar trebui să treacă în revistă pe toți cei care ne-au oprimat jumătate de secol și continuă să o facă. Am cerut, în urmă cu cîțiva ani, în numele Alianței Civice, alcătuirea unei „cărți roșii” pentru fiecare județ, care să conțină numele activiștilor, ale securiștilor și ale directorilor în funcție în 1989 și eventuala lor carieră postdecembristă. Dacă Institutul promis o va lua iar de la ’48, slabă nădejde să scăpăm de reziduurile criptocomuniste așa ușor. Va avea și acest Institut soarta „Legii Ticu”? Ciocoii vechi acum își dau mîna cu ciocoii noi, așa-zișii „lideri”, pentru a continua să oprime românii. Ceea ce eu am numit, la începutul acestor rînduri, un eșec, este de fapt o victorie. M-am eliberat de tot jegul directorilor nomenclaturiști sau al falșilor „lideri”, precum o femeie care a născut un monstru, ca să reiau replica unui personaj celebru al lui Horia Lovinescu.
… Afară ninge cu fulgi mari. Se aud glasuri cristaline cîntînd: Steaua sus răsare!… (Ioan NEACȘU)Legii Ticu”? Ciocoii vechi acum își dau mîna cu ciocoii noi, așa-zișii „lideri”, pentru a continua să oprime român

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!