• la căminul de bolnavi neuropsihiatric din localitate sînt internați 360 de persoane • aceștia provin din toate colțurile țării • la Gîșteni întîlnești de la analfebeți la oameni care au avut o carieră profesională marcantă în spate • toți își doresc să ajungă acasă, dar familiile nu vor să mai audă de ei nici după ce programele de reabilitare și recuperare au dat roade
Fiecare om are gradul lui de nebunie. Sînt cazuri în care însă o parte dintre semenii noștri confundă mai mult decît trebuie lumea reală cu cea imaginară. Nebunia astfel instalată nu mai poate fi controlată și atunci persoanele sînt internate în centre pentru recuperare și reabilitare psihiatrică. Scopul acestor unități este de a-i reintegra în familiile de unde provin, dar prea puțini sînt cei care își vor nebunii înapoi.
Căminul Spital Gîșteni. Locul unde 360 de minți rătăcite și-au găsit refugiu. Destine tulburătoare, povești și lecții de supraviețuire se ascund în spatele porții mari de metal, dincolo de care ochiul trecătorului obișnuit nu poate răzbate. De după gardul metalic se zăresc doar un moț de clădire și cîțiva copaci. Ne legitimăm și pătrundem în universul celor pentru care viața reală nu mai înseamnă nimic. Urcăm pe o alee flancată de copaci. Zărim, la cîteva zeci de metri depărtare, cîteva pavilioane. Unele sînt vechi, de la sfîrșitul anului 1890, se recunosc după arhitectură. În spate ne surprinde o clădire nouă, modernă, cu un acoperiș roșu-izbitor. Aveam să aflăm că e „pavilionul intelectualilor”. În jur, e o liniște mormîntală. Pe bănci, stau la soare vreo zece persoane. Privesc în gol și nu scot nici un cuvînt. În fața căminului nou, alți oameni, aceeași tăcere. Și totuși, toți sînt preocupați de ceva, toți au o activitate. Nimeni nu stă. Ne întîmpină Ovidiu Necula, directorul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni. Mai pe scurt, centrul de la Gîșteni că așa îl știe toată lumea.
Ca fiecare loc, căminul din Gîșteni are istoria lui. Aici a fost o moșie care a aparținut boierului Ata Constantinescu, fost ministru al telecomunicațiilor în perioada interbelică. Pavilionul central a fost construit în 1900 și a fost locuit de familia boierului. În 1963, casa a primit destinația pe care o are și astăzi, fiind printre primele cămine spital pentru bolnavii psihic din județ. Atunci a început construcția celorlate pavilioane, iar ultimul, cel mai modern, a fost dat în funcțiune în această primăvară. Viața bolnavilor a fost influențată de regimurile care s-au scurs. Dacă pînă la revoluție oamenii erau izolați, murdari și înfometați, iar tratamentul de specialitate însemna cămașă de forță și apă, acum metodele de recuperare s-au schimbat radical. „În tratamentul pe care îl practicăm încercăm o mai bună socializare și reintegrare a acestor persoane. Fiecăruia i se dă ceva de făcut. Se oferă o libertate în decizii și comportamen,t pentru a le spori încrederea în forțele lor”, ne explică Ovidiu Necula.
Patologia celor închiși aici este diversă. La fel, și poveștile lor.
Nebunia nu face distincție între oameni
În drum spre pavilioane, privirea ne este atrasă de o femeie care face ceva. Dar e ilogic ceea ce face. Merge cîte un pas în spate, numără, apoi se șterge cu o pană în vîrful pantofului. În dreapta, se aude zgomotul unei locomotive. Mă întorc perplex, dar văd un omuleț care mimează mersul trenului. „Stimați călători, sîntem la gara Buzău, iar următoarea destinație este Focșaniul”, se aude vocea. Pornește încetișor și străbate în lung și lat curtea spitalului. Directorul îmi explică că este împătimit de geografie și de aceea i-a luat și o hartă, ca să vizualizeze traseele lui imaginare. Îl las mergînd la Focșani, iar eu intru în căminul Gîșteni. În timp ce directorul ne arată dormitoarele, sălile de baie, vestiarele, bucătăria, clubul, sala de mese, sala de recreere, magaziile, simt ochii curioși care mă frig în spate. Cîteva persoane mă măsoară cu curiozitate. O umbră trece în grabă pe lîngă perete și mă întreabă din degete dacă am o țigară. Îi fac semn că nu și merge mai departe. Le zîmbesc celor care mă urmăresc și, imediat, prind curaj. Mă salută politicos, se apropie de mine pentru a face cunoștință. Mă iau de mînă și încep să îmi povestească în zeci de cuvinte rostite rapid viața lor.
Nu îmi dau seama dacă e real sau ficțiune, dar cînd un domn în vîrstă, impozant, trece pe lîngă noi și spune că e academician, înțeleg că e suferind. „Nu stau de vorbă cu presa. Am 28 de docențe și două premii nobel în industria lemnului, așa că nu am ce căuta cu handicapații aștia”, aruncă peste umăr, mie și directorului. Aflu că omul a fost un inginer foarte bun în industria lemnului și a lucrat la Comănești. Colegii lui sînt, însă, foarte fericiți că văd fețe noi. Îmi dau seama că bucuria este reală și ca dovadă toți se înghesuie să mă ia de mînă și să îmi arate camera lui. La un moment dat, o asistată strigă la director: „Dom director, dar nu îi dați la băiat o ciorbă de fasolică?”. Imediat îi întreb pe oameni cum este mîncarea. Mă gîndesc că încearca, de fapt, să mi se plîngă de mîncare. Însă toți sînt foarte mulțumiți de ceea ce li se pune pe masă.
Căminul are patru pavilioane. În cel nou stau circa 55 de persoane pentru care tratamentul a dat roade. Al doilea pavilion, la parter, este ocupat de peste 20 de bătrîni. În pavilionul de schizofrenici și oligofreni stau mai bine de 200 de persoane, iar într-o altă clădire sînt repartizate 20 de femei care urmează programe de recuperare prin muncă. Căminul are o capacitate de 350 de locuri și în acest moment sînt internați 360 de bolnavi. Ei provin din toate colțurile țării și au studii variate. Aici s-au adunat de la analfabeți la oameni cu facultăți. Boala nu a ales și nu a iertat.
are foto, cod nicoi: Cînd nu vinde ziare în intersecțiile de la Bacău, Daniela Nicoi visează să ajungă frizeriță (foto: Claudiu TĂNĂSESCU)
coculea: Ștefan Coculea crede că șansa lui este să cînte la nunți
Și nebunii au visurile lor pămîntești
Daniela Nicoi are 23 de ani. Este copil orfan și toată viața ei s-a derulat în incinta diferitelor instituții de ocrotire. La Gîșteni este fericită, mai ales că directorul are încredere în ea și o lasă să meargă în oraș singură. „Merg destul de des în oraș și vînd ziare. Așa mai fac și eu cîte un ban, dar visul meu este să devin frizeriță”, ne mărturisește Daniela. Întreaga ei ținută este „hoață”. Îi place să țină pasul cu moda și adoră muzica rap. Este tunsă scurt, vopsită blond și foarte atletică. Sprîncenele le are vopsite blond, la fel și un moț rebel în vîrful capului. Poartă pantaloni de trening largi și tricou cu plasă, ca raperii americani. În urechi are cercei de argint și multe găuri. Imediat ne face o demonstrație de dans și vă pot asigura că fata se pricepe. Are, însă, o mare suferință. „Eu am învățat să tund de la frizerița de aici și îi tund pe mulți colegi. Dar pe mine nu mă pot tunde și trebuie să merg la frizer, în sat sau la oraș. Și majoritatea habar nu au să facă treabă. Mi-ar plăcea să învăț undeva și să mă pot tunde singură, cum vreau eu”, spune Daniela Nicoi.
Între timp ne arată și camera ei, plină de postere cu soliștii favoriți. Tînăra a fost curtată de băieți, dar fără succes. Cei care nu au înțeles de vorbă bună, au fost îndreptați cu palma. Unul dintre admiratorii ei înfocați a fost Cristinel Roca. Dar l-a liniștit imediat, cu toate că tînărul a suferit după nurii ei. Cristi e un talent al cifrelor și mai ales al cursului valutar. El lucrează goblenuri pe care le comercializează în euro. Așa că știe zilnic raportul euro – leu. „Azi este 38.280 de lei. Știu că ceea ce lucrez vînd pe euro. Un goblen costă cam 20 de euro, adică vreo 700.000 de lei”, ne spune tînărul de 28 de ani. El a ajuns la Gîșteni internat de familie. Visul lui este să se întoarcă acasă. Directorul centrului îmi spune că asistatul este gata să fie integrat în societate. „Aș vrea să merg și acum acasă, dar am un tată de-al doilea care nu mă primește. Casă nu am, bani pentru a închiria ceva nu am, așa că mai stau aici. Eu am făcut școala specială la Comănești, iar de 14 ani sînt în cămin. Aici am învățat să desenez și apoi să lucrez goblenuri. Sper să mă descurc în viață”, ne mai spune tînărul.
Ștefan Coculea este un alt caz. Un tînăr simpatic, de 23 de ani, frumușel, cu ochi albaștri. Foarte sociabil, intră imediat în vorbă cu noi. Pare absolut sănătos. Începe să povestească despre viața lui. „Sînt în cămin de patru ani, după ce am fost găsit într-o scară de bloc. Mai am opt frați, dar mai țin legătura cu o soră de la Bacău. De cei mai mici nu mai știu nimic. Mama a fost magazioneră la Vulcanu’, a fost părăsită de tata. A vîndut apartamentul de patru camere, pentru că nu mai făcea față datoriilor, și a luat o garsonieră. Apoi a vîndut-o și pe asta și am ajuns în stradă. Nu mai știu nimic de ea”, ne povestește îndurerat Ștefan. Doctorul Necula ne spune că și el poate fi redat oricînd familiei. Ștefan suferă de retard cu tulburări de comportament, dar nu este violent. Poate necazurile de acasă l-au adus aici, dar pentru un asemenea caz, dacă ar avea cine să îl îngrijească, se găsește leac. Imediat ce a ajuns în cămin nu a stat cu mîna în sîn. Tînărul a fost atras de muzică și a început să învețe. A fost autodidact, iar cineva din cămin care se pricepe i-a netezit calea. După ureche a învățat să cînte multe melodii populare. Acum a ajuns să îl întreacă și pe sunetistul echipei de teatru din cămin. Ștefan cîntă la orgă, la xilofon, la muzicuță și la baterie. Visul lui este să cînte la nunți. „Îmi place foarte mult muzica și aici mi-am descoperit talentul ăsta. Mi-ar plăcea să cînt la nunți, să cîștig din asta. La iarnă m-am gîndit să merg la oraș, să colind ca să cîștig bani. Domnul director a promis însă că va vorbi la primărie, să ne lase să cîntăm într-un loc public”, spune tînărul muzicant. În situația celor trei tineri, care ar putea fi reintegrați în societate mai sînt cîteva zeci de cazuri la Gîșteni.
Familiile nu vor să mai aibă de-a face cu cei pe care i-au părăsit
Gîndul la familie îi preocupă pe acești oameni. La Gîșteni, majoritatea celor internați vrea acasă. Dar acest lucru este imposibil. Și nu pentru că i-ar opri medicii, ci pentru că familia nu-i mai vrea înapoi. „În peste 90% dintre cazuri, familiile refuză să îi ia acasă, după ce reabilitarea și recuperarea au dat rezultat. Sînt probleme de mentalitate. Îi lasă aici și gata. Foarte rar îi vizitează. Mulți dintre ei ar putea fi reintegrați, dar situația actuală din țară nu permite asta”, ne mai spune directorul Necula. Pentru resocializarea acestor oameni ar trebui create locuințe protejate și centre de zi. Dar momentan nimeni nu a făcut nimic. Căminul din Gîșteni a ajuns printre cele mai moderne centre din țară, mai ales în ceea ce privește tratamentul aplicat asistaților.
Cel puțin 70 dintre cei aproape 300 internați aici ar putea pleca și mîine. „Familiile lor sînt sărace și nu își permit să îi ia în grijă. Motivează că abia au ei ce pune pe masă și o gură în plusreprezintă o problemă. Așa că îi lasă aici”, ne explică și Ramona Crăiță, unul dintre psihologii centrului. În cadrul atelierelor de ergoterapie persoanele cu handicap neuropsihiatric de la Gîșteni învață să muncească în diferite domenii. Pentru fiecare se încearcă să se găsească meseria care să i se potrivească. Unii învață să coase, alții să croșeteze, unii să îngrijească de animale, să muncească la cîmp, la bucătărie sau la spălătorie. „Un rol important în recuperarea lor îl are și cooptarea în trupa de teatru a căminului. Ei învață poezii, cîntece și piese de teatru. Prin spectacole încercăm să le punem imaginația la lucru”, adaugă directorul Necula. Poate în viitor se vor crea și la noi noile instituții sociale care să îi primească.
Vizita în cămin se încheie. Bolnavii se înghesuie să își ia rămas bun. Toți sînt triști că plecăm. Vizita noastră este pe buzele tuturor. Dau să o iau pe alee, cînd aud: „pasagerii spre Craiova să urce în vagoane”. Nebunul meu era deja departe, eu abia plec spre Bacău. (Claudiu TĂNĂSESCU)
Lasă un răspuns