Goana după fericire

Suflete și etichete… Prea multe jocuri de orgolii, prea multă frică, invidie, ură pitită în umbra palidă a unui zâmbet trucat. Prea puțină iubire… Dar fericirea mai știi cum e la gust? Atunci când o încerci, simți nevoia să o împărtășești cu cei care crezi că te înțeleg și te-ar putea ajuta să te bucuri de prezența ei cât mai mult timp. Aparent, fericirea este o emoție la îndemâna oricui, pare a fi parte din noi, simțită și trăită însă diferit.

În zilele noastre, toată lumea, indiferent de vârstă, culoare, sex sau religie, caută cheia unei vieți împlinite, cu experiențe care să marcheze în viață prezența fericirii. Unii o găsesc în bogățiile materiale, alții în latura spirituală, în persoana iubită, într-un răsărit de soare feeric, în copii – minunile mici sau mari, pentru care viața, în fiecare dimineață, găsește câte un lucru pentru a-i motiva să trăiască zâmbind, mulțumiți de ceea ce le-a dăruit Dumnezeu.

Cred că, indiferent la ce se raportează, destinația finală a fiecăruia, conștient sau nu, e fericirea și pacea lăuntrică. Fiecare le percepe în felul său, modelat fiind de experiența ce își lasă amprenta în mod vizibil în comportamentul și felul de a fi al individului. E drept că uneori, până la starea de fericire, îmbrățișăm puternic suferința, lacrima, amarul, dar altfel cum am ști, oare, să prețuim razele soarelui după furtuna tulburătoare? Inima bună, după lupta aprigă cu sine? Ne aventurăm fără teamă și gonim într-o cursă nebună spre fericire. Dăm din noi atât cât am vrea să primim înapoi.
Fericirea cere un oarecare grad de maturitate sufletească, o privire scurtă peste gardul Iadului înfierbântat și o înțelegere profundă a mărunțișurilor aparent fără semnificație, banale, cum le zicem noi, care ne aduc satisfacția: râsul pofticios al unui bebeluș, cafeaua de dimineață, cina în familie, o carte bună, povestea spusă copilului înainte de culcare, prietenii adevărați (ăia buni ca vinul vechi, de-i numeri pe degetele de la o singură mână). De cele mai multe ori, le scăpăm din vedere. Devin obișnuință, sunt acolo tot timpul când avem nevoie de ele. Dar dacă într-o zi ne-am trezi singuri, aruncați printre fărâmele de suflete pierdute? Dacă am fi înconjurați de un neant, într-o tăcere asurzitoare?

Primul pas spre fericire este împăcarea cu noi înșine, prin exersarea iertării. Sufletul e motorul fericirii. Din el se dă „ora exactă”. Starea de bine nu se ascunde mișelește, așteaptă doar să fie descoperită, în momentul în care suntem pregătiți să o primim și să-i acordăm locul cuvenit. Fericirea este mai mult decât o aspirație. E suficient să dăm o raită prin noi, în sertarele prezentului lăsate dinadins deschise, să mai privim o dată în ochii iubitori ai părinților, bunicilor, copiilor noștri, ai soției/soțului, iubitei/iubitului.
Fericirea e chiar aici lângă tine, țipă cu căștile în urechi „What a wonderful world”, de la Louis Armstrong, vrând insistent să-ți atragă atenția. Ea nu ne fură timpul, oricum știe că suntem mult prea ocupați cu ale vieții. Ne cere în schimb o minimă doza de iubire, un suflet curat, asezonat cu sinceritate și curajul de a nu uita de noi, de dragii noștri dragi care ni s-au cuibărit călduros în suflete, care ne dau astăzi un sens…
Darnică din fire, precum o știm, ne oferă un bilet gratis… doar dus.Tu mai știi cum e să fii fericit?