– Doamnă Zoe Petre, cum este să fii unul dintre „oamenii președintelui”?
– Este, într-un fel, gratifiant. Pentru că te-ai bătut pentru niște idei, pentru niște principii și pentru niște persoane care poartă cu ele principiile, și, cînd ai reușit, este exaltant. E foarte mulțumitor faptul că ai sentimentul că faci un lucru foarte important. Întîmplarea a făcut că nu m-am simțit deloc înstrăinată, nici ca intelectual și nici ca femeie, în această echipă. Noi am fost la Cotroceni, probabil, cel mai „feminizat” serviciu public din România. Președintele Emil Constantinescu are o mare încredere în capacitatea colaboratorilor lui, indiferent de sex. Ceea ce a fost dificil, dar exersasem o bună bucată de vreme această realitate, a fost că nu mai vorbeam în numele meu. Ori asta este o sursă de tensiune permanentă.
– Ești împidicat să spui lucrurile pe care le crezi?
– Nu neapărat că ai vrea să spui ceva și nu poți, dar îți dai seama că cea mai mică inflexiune de voce, după ce că este supra-interpretată, nici măcar nu îți e atribuită ție, ci șefului statului, ceeea ce îi dă, brusc, o cu totul altă responsabilitate. Și poate avea consecințe neașteptate. Oricum, nu mai ești propria ta voce, ceea ce este foarte greu pentru un intelectual. Dar cred că am avut un noroc: am avut în familie, foarte aproape de mine, mama mea, bunicul meu, oameni cu o ținută intelectuală impecabilă, dar care au avut și un respect desăvîrșit pentru ce înseamnă o instituție a statului. Și atunci, cumva, din aceastră ucenicie implicită, sper că am reușit să separ, fără nici un fel de supărare interioară, ipostaza de „trestie gînditoare”, care era problema mea, și ipostaza funcției oficiale pe care o îndeplineam, care era cumva depersonalizată.
– Este un exercițiu recomandabil pentru un intelectual?
– Aș zice că da, în măsura în care nu este rău pentru un intelectual să se vadă și din afară. Intelectualul are vocația critică, dar mai rar are capacitatea de a se privi pe sine dintr-un alt unghi decît cel al altui intelectual. Or, în momentul în care te privești, din calitatea ta de intelectual, dintr-un punct de vedere oarecum abstract și obiectivat, care este cel al instituției, ai o perspectivă interesantă și îți dai seama în ce măsură, ca intelectual, ești responsabil de ceea ce spui. Ești liber să vorbești ca intelectual, nu ai constrîngeri, să respecți ordine de precădere sau formularistică de adresare diplomatică, sau alte precauții verbale, dar, din cauza asta, ești mult mai atent la ceea ce spui sau ai putea spune, cu titlu personal. Devii conștient în mai mare măsură de faptul că poziția ta de intelectual poartă cu sine o sumă de consecințe de care altfel nu ai fi fost conștient.
„Din punct de vedere al intelectualului critic, orice putere trebuie amendată”
– Să fie aceste aparente dezavantaje un motiv al neimplicării intelectualului român în viața socială, în politică?
– Cred că ar trebui să examinăm diferențiat ceea ce s-a întîmplat pînă prin ’99 și ce se întîmplă acum. Pînă în 1996, vîna critică a intelectualilor s-a exercitat fără rezerve asupra puterii lui Ion Iliescu și a partidului cu varii nume pe care acesta l-a constituit, l-a condus, și l-a inspirat. În această întreprindere, și ipostaza intelectuală și cea de actori politici, am fost implicați solidar. S-a întîmplat, însă, un lucru pe care nici acum nu mi-l explic pînă la capăt. După 1996, a devenit destul de evident că, din punctul de vedere al intelectualului critic, orice putere, oricum ar fi fost exercitată, tot trebuia amendată. Pînă la un punct, asta așa este: orice putere trebuie criticată, să nu-și exceadă limitele. O critică intelectuală severă vorbește, de fapt, aceeași limbă cu cei care, conjunctural, sînt la putere.
– A ținut administrația Constantinescu seama de critica intelectualilor?
– Pentru noi, argumentele unor intelectuali au fost mult mai apropiate, mai autentice, decît argumentația politică. Numai că, o parte dintre colegii noștri au ezitat și chiar au evitat orice angajament instituțional, în momentul în care, în 1996, li s-a propus. Acest lucru a fost interpretat de adversarii noștri ca dovadă a faptului că nu aveam credit în mediul din care proveneam. Pe de altă parte, aceeași adversari au răspîndit chiar în aceste medii o profundă neîncredere într-o echipă care realizase, destul de surprinzător, ceea ce toți în cor sperasem: alternanța democratică la putere. Situația asta a ajuns să fie extrem de paradoxală și de creatoare de confuzii, chiar și în capul nostru. Nu mai vorbesc despre mintea celor care, oameni onești, cu respect pentru cuvîntul intelectualului, intelectuali ei înșiși, dar mai puțin angajați în exprimarea publică a propriilor lor puncte de vedere, nu mai puteau fi toată ziua aproape de noi și aflau ce facem noi prin acest filtru și decideau că facem lucruri foarte rele
„Ion Iliescu e mai ușor de acceptat pentru că vine din lunmea celor care ne-au supus viețile”
– V-ați confruntat cu diversiuni?
– Au fost și cîteva diversiuni. Una dintre cele mai revoltătoare a fost aceea a unui esetist de renume, mare autoritate în mediile intelectuale, care a pretins că a văzut cu ochii lui cum președintele Constantinescu intra în apa mării înconjurat de un pluton de bodyguarzi, îmbrăcați în costume de „oameni-broască”, lucruperfect neaddevărat. Scenele de plajă nu se desfășurau deloc așa: ne existau nici oameni broască, nici Secret Service, ca la președinții americani. Erau vreo doi, care stăteau la soare și președintele intra și ieșea din apă ca un om normal. În al doilea rînd, am controlat de mai multe ori locul în care făcea plajă președintele: era invizibil din orice punct de pe faleză. Așa că e clar că a fost o minciună deliberată și asta m-a făcut să mă întreb și chiar să încerc să îmi răspund de unde, de ce acest construct ciudat.
– Ați găsit un răspuns?
– Mă tem că da. Dar răspunsurile la întrebări atît de complicate sînt, de obicei, mult prea banale ca să merite să fie rostite.
– Se întîmplă peste tot ca un intelectual ajuns la putere să fie tratat cu această ostilitate?
– În vara lui 2000 am fost în Croația și ne-am întîlnit acolo cu un număr important de persoane interesante, iar doamna ministru, care a fost delegat să ne însoțească în timpul vizitei, era specialist în literatură neo-greacă, deci aveam interese și chiar un cerc de prieteni comuni. Am petrecut trei zile în compania ei, ne-am împrietenit și mi-a spus că a avut un șoc uriaș: zece ani s-au luptat, intelectuali, universitari, ziariști, cu Tudjman. O luptă deloc ușoară. Tudjman era general de securitate, o personalitate foarte autoritară și au avut zile foarte grele. În momentul în care, însă, a fost numită la Ministerul de Externe, doamna a fost uimită de reacția presei, ziariștilor, prietenilor, care au început să publice un fluviu de articole, prin care încercau să demonstreze că este incompetentă și nu are ce căuta la minister. Mi-a spus că nu a înțeles nici acum de ce era incompetentă: avea două doctorate, vorbește și scrie toate limbile balcanice și patru limbi internaționale, a avut o carieră internațională decentă. Faptul că alții au trecut prin experiențe similare te face să te gîndești că ceva nu funcționează cum sperai.
– Sînt mai greu de acceptat intelectualii ajunșți la putere?
– Răspunsul pe care eu îl propun, poate e fals, poate nu, e destul de pesimist. Sentimentul meu este că există o diferență de nivel și de grad de legitimitate în perceperea unui exercițiu democratic al puterii, față de exercitatrea puterii vechii nomenclaturi. Nomenclatura tradițională a fost și a rămas la putere și nu a existat nici o tranziție între intelectualul critic și grupul acesta al fostei elite comuniste. Nu a fost nici o proximitate posibilă între un intelectual care scria la Revista „22” și Ion Iliescu. În vreme ce, între un intelectual care scria la „22” și modesta mea persoană era o proximitate evidentă. Și atunci, apar întrebări: cu ce drept tu să ajungi la putere și el, nu? Faptul în sine, că se știa că vin și mă întorc de la Cotroceni, i-a făcut pe unii prieteni să considere că eu nu aveam ce să caut acolo. După 2000, eram la un magazin și cumpăram pîine, și m-a interpelat o doamnă, profesoară pensionară, care mi-a zis: „Mă bucur foarte tare că v-ați întors printre noi. Vă stă așa de bine”. Am încercat să-i explic că eu nu am sentimentul că am fost plecată: mi-am ținut cursurile în tot timpul ăsta, pîinea tot de aici am cumpărat-o. „Da’, dar erați acolo. Vă stă bine printre noi”, a insistat doamna. Am fost mai tăiaoasă decît îmi e firea și i-am spus: „Da’, mie îmi stă bine aici, și lui Ion Iliescu îi stă bine la Cotroceni”.
– Să fie o reacție a intelectualului care nu acceptă ca unul de-al lor să bată palma cu puterea?
– Președintele Constantinescu a fost votat de peste șapte milioane de oameni. Sentimentul ascuns al intelectualului, probabil nici măcar perceput la nivelul conștient, că asta nu contează, că este tot mineralogiul pe care îl plac sau nu, pe care îl apreciez sau nu, e drept că e un om de toată seama, dar poate sînt alții mai grozavi ca el, „Da’ de ce el?”, „De ce nu altul?”, poate, în secret, „de ce nu eu?”, toate acestea dau o țesătură de reacții.
– De ce e mai ușor de acceptat un Iliescu decît un Constantinescu?
– Pentru că e din altă lume. E din lumea care ne-a stăpînit viețile pînă în 1989 și, vrem sau nu, cumva ne supunem mai ușor celor care ne-au supus decît să cooperăm cu persoane pe care noi le-am ales. Mai e și altceva: sînt anumite calități pe care eu, ca universitar, nu am pornirea instinctivă de a le aprecia și care sînt calități necesare în politică: o anumită capacitate de a comunica fratern cu o lume mai puțin elitistă decît cea în care mă mișc, un anumit tip de mobilizare frustă.
„În 1999, am reușit să mutăm granița Uniunii Europene și NATO, de pe Tisa pe Prut”
– Ați avut impresia, cînd erați la Cotroceni, că faceți istorie?
– Pe moment, aș zice că nu. Să fiu foarte sinceră: am avut un moment de foarte mare emoție, la depunerea jurămîntului președintelui, eram la Parlament și s-a intonat imnul. Mi-am dat seama subit că, în familia mea dinspre mamă, Andrei Mureșeanu figurează undeva, și mi s-a părut, așa, un fel e cadou al soartei, faptul că eram acolo. Însă, după aceea, au fost o avalanșă de treburi care s-au precipitat. Noi am trăit patru ani dintr-o criză în alta. A fost o succesiune de crize interne, externe, combinate, o stare de tensiune tot mai accentuată. Nu te mai gîndeai în perspectivă. Am avut, însă, un moment de măsurare cu istorie, în 1999. Eram în octombrie la Istambul, era reuniunea OSCE unde România primea votul pentru președinția OSCE în 2000. Eram într-o pauză, stăteam pe niște trepte, era un soare dulce, de toamnă. președintele s-a întors deodată spre mine și mi-a zis: „Auzi, încearcă să te gîndești foarte strict. Crezi că s-a întîmplat vreodată în campanie sau imediat după aceea, să spun că vom începe negocierile cu Uniunea Europeană în mandatul aceasta?”. I-am răspuns cu mare seninătate: nici vorbă, pentru că, într-adevăr, la momentul 1996, nu credeam că este posibil. Noi aveam informații, de la partenerii noștri din străinătate, de la comisia europeană, că, de fapt, asocierea României la Uniunea Europeană era pur formală și nu urma să se întîmple nimic în sensul acesta. Și, știind că este un proces extrem de complex, chiar dacă nu îi cunoșteam atunci toate detaliile, nici nu am îndrăznit să sperăm. Ori, în decembrie 1999, cînd s-a decis la Helsinki începerea negocierilor cu România, chiar am avut sentimentul că sîntem la o răscruce a istoriei.
– Nu îl considerați ca pe un cadou făcut de guvernarea CDR către guvernarea PSD și de care nimeni nu își mai aduce aminte?
– Eu nu pot să cred că nimeni nu își mai aduce aminte. A fost efectiv ceva pe care a trebuit și am reușit să îl dăm românilor. Și PSD-ul e format din cetățeni români. Îmi place sau nu, e altă problemă. Pînă la urmă, dacă stau să mă uit înapoi, am reușit ceva nesperat: să mutăm granița Uniunii Europene și a NATO, de pe Tisa pe Prut. asta s-a întîmplat în 1996 – 2000. Și am muncit 16 ore pe zi pentru asta, fără neapărat să pot conceptualiza, a fost o țintă, dar abia intrînd în punctul de joncțiune al politicilor interne și a celor internaționale, mi-am dat seama, cred că, prin februarie 1997, cît de departe eram. Mult mai departe decît ne închipuiam. Chiar și de NATO, care este relativ un proces mai simplu decît cel de integrare europeană. Primele elemente de dosar pentru admiterea României în NATO au fost intempestiv alcătuite, în week-end-uri, pentru care colegii americani ne-au înjurat, la jumătatea lunii martie 1997.
– Ați sperat că integrarea în NATO este posibilă, la Summitul de la Madrid?
– Da, am sperat cu o anumită ingenuitate. Or, pe măsură ce febra a crescut, am învățat pas cu pas, că asta era absolut imposibil, că din 1994 pînă în 1997, au fost trei ani de muncă foarte dură a echipelor NATO cu echipele din Cehia, Ungaria și Polonia și că, fără această procesarea foarte consistentă, nu puteam visa la o invitație, atunci. Maximul pe care l-am putut obține a părut neînsemnat acasă, dar a fost foarte important: faptul că România a fost citată pe primul loc în declarația finală de la Madrid, faptul că și-a păstrat acest loc în Declarația finală de la Washington, au fost niște elemente care au fost esențiale. Dar, ca să intri în Uniunea Europeană, asta înseamnă să negociezi. Un pas necesar, dar nu suficient. În Raportul de țară al uniunii europene pe 2002 scrie negru pe alb: România a început reforma în 1997.
– Vorbeați despre crize, unele le-am văzut cu toții, altele au fost „de culise”. Care au fost, din punctul dumneavoastrăd e vedere, cele mai dificile momente pe care le-ați trecut, dumneavoastră și echipa președintelui constantinescu?
– Fără nici o discuție, prima jumătate a anului 1999. A fost cea mai tensionată perioadă, pentru că s-au suprapus, și nu pot să cred că întîmplător, evenimente dintre cele mai deosebite. Dacă refac în minte cronologia lor, e clar că nimic nu a fost întîmplător. Succesiunea de evenimente, imediat după Anul Nou, a debutat pe 4 ianuarie, cu prima mișcare a minerilor, și a fost un cumul: două mineriade, tensiunea care creștea în fiecare ceas în Kosovo, moțiune de cenzură în Parlament, la care s-a adăugat și amenințarea cu o grevă fiscală din partea patronatului, plus o amenințare de grevă generală. Cînd am plecat cu președintele la Washington, pentru reuniunea a 50 de ani de la fondarea NATO, abia scăpasem de greva generală. Tot în ziua aceea, în Parlament s-a votat dreptul de survol al României de către avioanele NATO, cu 90 de abțineri ale PSD-ului.
– Atunci s-au împotrivit, acum PSD spune că a băgat România în NATO…
– Au fost 90 de voturi împotrivă, dar doar 90 ale PSD-ului, fără voturile PRM, care nu a votat împotrivă, ceea ce a fost un lucru foarte important, mai ales pentru perspectivă. Dacă PDSR ar fi votat atunci „contra”, e foarte greu de crezut că, după 2000, ar mai fi avut vreun dialog cu administrația americană. Dar au avut înțelepciunea să se limiteze la o retorică foarte violentă, dar, în materie de vot, să fie moderați.
„CDR a însemnat o permanentă negociere de orgolii și interese de partid”
– A fost ușor să lucrați cu Emil Constantinescu?
– Eu am lucrat cu un președinte extrem de personal. Nu, nu a fost ușor de lucrat cu el, și nici nu trebuie să fie. A fost ușor în sensul că este un om extrem de inteligent și, dacă ai argumente, l-ai convins extrem de repede. Aproape și asta a fost frustrant: că n-aveai timp să-ți etalezi toate argumentele. Numai că, în politică, nu poți să spui: „asta e ideea mea”. Chiar formularea de către alcineva a unui alt punct de vedere înnobilează o idee. Munca în echipă este esențială. Eu am beneficiat de ajutorul unei echipe puțin numeroase, dar extrem de bine calificată. Chiar soluțiile pe care le-am propus au fost o dată sau de două ori rezultatul unei intenții de moment. De obicei, au fost rezultatul unei intense informări, a unor dosare studiate, a unor analize parțiale, sectoriale, a unor discuții pe care le-am avut cu colegii.
– Există vreo asemănare între Zoe Petre și Viorel Hrebenciuc, ca strategi?
– L-am cunoscut pe Viorel Hrebenciuc destul de bine, în campania din 1992. El era director de campanie, eu eram director de comunicare, dar, fiind persoana cea mai în vîrstă din echipă, cu mine se discuta de cele mai multe ori. Nu, nu există asemănări. Domnul Hrebenciuc este un excelent statistician, este o persoană care mînuiește cu mare detașare sume importante de bani, sînt convinsă că e un mare tactician, nu știu, însă, dacă e un strateg. Eu nu am aproape nici una dintre înzestrările domniei sale, am, în schimb, o cultură a politicului pe care domnul Hrebenciuc nu avea cum să o aibă, pentru că eu mi-am făcut-o citind din Tucidide, ceea ce nu era treaba lui de statistician să citească, citind Tacit, în general, citind tot felul de lucruri din care am scos ce mi s-a părut mie interesant, la care s-a adăugat o lungă experiență și de profesor, și de viață în societate, în care am fost un observator, vreau să cred, destul de atent al oamenilor și modului de interacțiune. Nu mă văd deloc în aceeași „ligă”.
– Ar fi arătat altfel guvernarea ’96 – 2000, dacă nu ar fi fost vorba despre o coaliție, ci despre un singur partid care să susțină președintele?
– Cu siguranță, da. Una dintre marile probleme ale coaliției a fost o distanță variabilă, dar existentă întotdeauna între partide și președinte. A fost un balet foarte complicat să poți să faci anumite sugestii mediilor parlamentare sau guvernamentale fără să le încalci autonomia. Nu era un dialog direct, ca între membrii aceluiași partid și nici o mobilitate similară. Acesta a fost unul dintre marile defecte, dar, pe de altă parte, convingerea mea este că un candidat comun al CDR, făcînd parte dintr-un partid al CDR, ar fi fost imposibil. Situația în Convenție nu era niciodată atît de dramatică pe cît a crezut presa, dar nici nu a fost lesnicioasă. A fost o perpetuă negociere de orgolii, de interese de partid, legitime de altfel. Ideea asta că oamenii își consacră un timp enorm și o energie uriașă unei activități politice, fără să vrea absolut nimic în schimb, e o copilărie. Cea mai abstractă dintre dorințele lor este faima.
– Și care ar fi cea mai pămînteană dorință?
– Foarte mulți vor o carieră și o carieră în politică înseamnă măcar stabilitate, dacă nu ascensiune. Cea mai pămînteană dorință ar fi să trăiască nu numai decent, ci la un nivel pe măsura statutului public pe care și l-au dobîndit. Nu văd mult lucru rău în asta. Problema e cînd debordează, în sensul orgoliului, al faimei, al puterii, al banilor. Sînt derapaje ale naturii umane, care trebuie corectate cu fermitate și cu constanță.
– Care a fost partidul și personajele cu care s-a lucrat cel mai greu?
– Din punctul meu de vedere, în mod paradoxal, cel mai ușor, în calitate de consilier prezidențial, am lucrat cu colegii de la Partidul Democrat, care, în marea lor majoritate aveau o experiență din guvernarea ’90 – ’92, rămăseseră conectați, chiar dacă în opoziție, la viața politică și care înțelegeau ce înseamnă un consilier. Cu cît colegii au fost mai apropiați, cu atît a fost mai greu. Mai ușor am lucrat cu miniștrii, mai greu cu parlamentarii. Miniștrii aveau o implicare în mașinăria instituțională a administrației, care e altceva decît legiferarea. Din punctul de vedere al parlamentului, se poate întîmpla să vezi mult mai optimist funcționarea instituțiilor. Ori, cînd ești în interiorul sistemului, realizezi cît de greoi se mișcă. Andrei Pleșu dădea un exemplu: ce să mai pretind eu alceva dacă eu, ministru, am cerut o omletă și mi-a venit în două ore, și rece? Ce să mai pretind cînd este vorba despre lucruri de stat? S-ar putea întîmpla ca o chestiune urgentă, care ține de siguranța statului, să se rezolve mai repede. Dar, una peste alta, există o inerție a sistemului. Birocrația e un rău necesar, dar îi trebuie un grad de abstracție și de impersonalitate care să facă ca hîrtie să circule singure. Ori, știm cu toții că, în România, hîrtiile nu circulă singure. Cîteodat aveam impresia că duc fiecare hîrtie în spinare, ca pe un sac de sare.
– Ce a fost cel mai greu de gestionat?
– Mă întreb ce a fost cel mai ușor. Nu știu, tocmai aceste mini-conflagrații, faptul că rareori se întîmpla ca o problemă să vină singură și să ai un răgaz să o rezolvi, pînă să vină următoarea. De obicei, veneau în cascadă. eu am o fire mai inerțială: pot lucra continuu opt ore, fără să mă ridic de pe scaun, cu condiția să lucrez același lucru. Dacă trebuie să schimb de la una la alta și se întîmpla foarte des, mă obosește cel mai tare. Asta cred că a fost cel mai greu de gestionat: să ai atenția trează, concomitent, în șapte-opt direcții.
– Nu aveți un sentiment de regret, de culpabilitate, pentru că, în 2000, a venit din nou PSD la putere?
– Am un regret imens. Sentimentul meu de culpabilitate nu este absent, dar nu este dominant, pentru că au fost în joc forțe care treceau mult peste capul unuia dintre noi. Nu neapărat forțe oculte, dar forțe reale. Totuși, PSD, pînă în 2000, avea 40 %, cam cît are și acum. Numai că era în opoziție și alții, însumat, aveau mai mult. Nici măcar nu spun că PSD a revenit la putere, cît faptul că CDR nu a reușit să se mențină la putere. Pe de altă parte, nu-mi face nici o plăcere, nu e partidul meu favorit, dar este un partid pe care mulți îl cred în continuare. Se vede asta în sondaje, în reacții. Cumva, se repetă o situație pe care eu am învățat că trebuie să o evit, imediat după fuga lui Ceaușescu. În zilele acelea miraculoase, toți am păcătuit spunîndu-ne că tuturor ne pare bine că am scăpat de Ceaușescu. Ar fi o mare greșeală să credem că tuturor, în afară de cîțiva, ne displace modul în care face politică PSD-ul. Nu-i adevărat. Multora nu neapărat le place, dar nu-și bat capul. Și atunci, trebuie să acceptăm că, ne place sau nu, există o legitimitate a acestei situații. Aveam un profesor pe vremuri care spunea; „Așa a crezut poetul”. eu spun acum: „Așa a crezut electoratul”.
– Nu au existat soluții?
– Sigur, aș fi preferat să putem găsi o soluție și soluția nu era foarte departe. Dacă însumăm procentele obținute de componenții coaliției în alegerile locale, vom vedea că acestea depășeau procentele PDSR-ului. În modul cel mai elementar și mai naiv, în măsura în care coaliția ar fi găsit o formă de cooperare, alegerile nu ar fi fost cîștigate de PDSR, ci de coaliție. Mă simt mult mai puțin vinovate decît ar trebui să se simtă PNL-ul, care a ținut cu tot dinadinsul să aibă candidat propriu, pe de altă parte PD-ul, care a vrut candidat propriu, și UDMR-ul a contribuit. PNȚ-ul era deja divizat în două partide. De ce să fiu eu mai vinovat decît alții? Nu-mi plac culpabilitățile, îmi place luciditatea și, atunci cînd greșesc, încerc să nu mă încarc de afecte. Pur și simplu să fac ce e de făcut să nu se mai întîmple. Președintele Constantinescu de asta nu a mai intrat în cursă. Pentru că a avut certitudinea că, în jurul lui, această coaliție nu se face și a zis bine, să se facă în jurul altuia.
Interviu realizat de Nicoleta BICHESCU
pe raster:
„Trăim într-un ceaușism fără Ceaușescu”
– Cum credeți că va arăta campania electorală de anul viitor?
– Încerc să-mi spun că ceea ce citesc în ziare nu este adevărat, pentru că este prea descurajant. Încerc să ignor ce spuneau domnii Hrebenciuc și pop la televizor, de unde rezulta că. între primul și al doilea tur al alegerilor prezidențiale va fi un singur tur de scrutin. Și atunci: luni, marți, miercuri, este nevoie de timp pentru numărătoare și validare. Joi și vineri ar putea fi campanie și, în două zile, românul va trebui să decidă între cine să aleagă/, e la feld e superficial și jignitor ca și referendumul. Vorba lui stalin: „Ce contează? Contează cine numără voturile”. Asta mis e pare o concluzie esențială și, dacă partidele din opozție nu-și vor face, ca în 1996, un sistem paralel de numărătoare a voturilor, eu nu le văd bine. Eu, personal, împreună cu colegii din Acțiunea Populară, am să fac toate eforturile să punem pe picioare un sistem de numărătoare a voturilor. rațional și eficient ar fi să-l facem împreună, dar nu vreau să am aerul că nu sînt în stare să realizez un lucru și cer altora ajutorul. Dacă PNL, PD, vor dori să colaborăm, putem să facem împreună. pentru că e absolut evident că tot montajul acesta, care cuprinde foarte multe lucruri: administrația la poliție, prefecți foști militari, zăpăceala legislativă în care încă nu știm cum va arăta campania, cum o să se desfășoare, mă tem că sîntem în fața unui foarte grav derapaj antidemocratic și că, dacă nu sesizăm natura acestui derapaj și nu luăm cele mai drastice măsuri cu putințe, o să ne vedem păcăliți. Și toate astea se acumulează, se suprapun peste presiunile făcute asupra presei, peste cumpărarea de televiziuni, ca totul să fie pesedizat. Atunci, la ce bun acest ceaușism fără Ceaușescu? Nu pentru asta am luptat.
Lasă un răspuns