Oricare din noi a auzit despre pirații de calculatoare, spărgătorii de coduri, de teroriști ce se ascund în spatele electronicii. În numeroase filme, vezi cîte o fată sau un băiat drăguț, isteț, cu ochelari finuți pe nas, spărgînd coduri fără probleme, în numai cîteva secunde. Aceasta nu este tocmai o imagine comercială, ci arată tocmai ce vreți voi să vedeți.
Conceptul de „hacker” nu este limitat pur la informatică, ci într-un anumit fel se referă la un mod de viață. Am să vorbesc totuși despre „hackerii din lumea calculatoarelor”.
Aspectul lor fizic este în majoritatea cazurilor ciudat, extravagant sau de cele mai multe ori dezordonat. Cu toate acestea, hackerii nu se selectează după înfățișare. Toată lumea poate deveni un mic hacker, atît timp cît are asta în sînge, precum și o curiozitate, o dorință de afirmare, un spirit de aventură ridicat.
Profilul psihologic dat hakerilor, crakerilor, creatorilor de viruși și altor specimene de acest fel, le atribuie următoarea definiție: „adolescenți sau tineri izolați, incapabili de a întreține o relație socială normal”. Trebuie să combat afirmația aceasta, pentru că sînt numeroși tineri (mai ales băieți, dar, mai nou, și fete) foarte de treabă, foarte inteligenți, chiar dacă uneori mai „prind” o notă mai mică, cu o imaginație foarte bogată și creatoare, care se ocupă cu așa ceva.
Trebuie să menționez, de asemenea, că este o diferență majoră între „craker” și „hacker”. Primul termen definește programatorii destul de buni, care cunosc foarte bine funcționarea calculatoarelor și a sistemelor de operare. Numele lor – „craker” – vine de la faptul că aceștia caută „crăpături” ale securității sistemelor informatice. Folosesc de obicei programele realizate de ei. Cît despre „hakeri”, sunt tot un fel de „crakeri”, dar care nu cunoasc neapărat foarte bine limbajele și tehnicile de programare. Se folosesc de orice metodă și orice program scris de oricine pentru a penetra în sistemul informatic (rețea).
Chiar și așa, nu există o delimitare fixă între cele două denumiri. Că mai dă cîte un puști cu N.A.S.A. de pămînt sau blochează sistemul telefonic, asta e altă problemă… trebuie înțeleși… valorile tinereții, dorința de afirmare îi duce la astfel de fapte. „Cînd spargi prima dată un server, ți se pare că lumea îți aparține și cea mai mare prostie pe care o poate face un hacker este să se laude la toți prietenii, cu toate că este destul de greu să-ți ții gura cînd faci ceva important. Ideea e că nu ai viață lungă ca hacker dacă ai gura mare”, spune Mihai, un tînar de 20 de ani, care știe cu ce se mînîncă „meseria” asta.
Hackerii nu sparg pentru a face rău gazdelor care sînt piratate. Ei penetrează sistemul securizat pentru a-și perfecționa tehnicile, pentru a răspunde unei provocări, de genul „pe aici nu se trece” și din curiozitatea „să vadă și ei ce e acolo”. Puțini se gîndesc la pagubele care le fac marilor firme sau că s-ar putea să fie prinși, pentru a li se cere socoteală.
Oricum, pe domeniul lor, internetul, hackerii se cunosc între ei și se ajută mereu: la șters urmele, la „picat” un server și alte nebunii ale lor. Au și ei regulile lor, de genul: „cînd ai probleme și ești prins, apelează la prieteni sau neagă”. „Și dacă nu știai, toți care au reușit să spargă serverele cele mai importante din lume au primit imediat invitații să lucreze la firma lor. Pentru că România are hackeri de calitate, aflați pe lista neagră”, spune Mihai. (Andreea CEASĂR)
Lasă un răspuns