Hai la lupta cea mare!

Paradateca

Doru CIUCESCU

Evenimentele trec, impresiile rămîn. Tot astfel s-a întîmplat și cu acest întîi de mai care ne-a obligat la o scurtă resuscitare a istoriei ce și-a lăsat o puternică amprentă asupra evoluțiilor politico-sociale din ultimul veac.
Din 1898, de cînd a avut loc Congresul I de constituire a Internaționalei a II-a, ziua de 1 Mai a devenit sărbătoarea internațională a muncii, în amintirea grevei muncitorilor din Chicago, înăbușită în sînge de către poliție (la 1 mai 1886). Este, cred, un moment potrivit să constatăm că ciclul de viață al acestui fenomen social, ca orice fenomen, a urmat curba sub formă de clopot a lui Karl Friederich Gauss, avînd maximum în perioada Internaționalei a III-a – denumită și Comintern, în perioada anilor 1919-1943 sau Cominform în perioada 1947-1956.
în România dejistă și ceaușistă această sărbătoare se transformase într-o ocazie majoră de consolidare a cultului personalității celor doi lideri politici comuniști – unul moldovean și celălat oltean. Parada constituia punctul principal și obligatoriu din program, la care oamenii muncii erau cu mare strictețe ținuți grupați în coloane, sub supravegherea, pe de o parte, a șefilor direcți de la locul de muncă și din organizația de partid, iar, pe de altă parte, a oamenilor de ordine de pe margine, în uniforme sau fără. Se strigau lozinci și alte asemenea osanale la adresa „conducătorilor iubiți”. Ajunși acasă, oamenii lăsau radiourile date la maximum pentru ca pe fereastra deschisă să iasă afară sunetele cîntecelor de laudă la adresa dictatorilor și astfel securiștii și informatorii lor să afle de la mare distanță că posesorii aparatelor respective se bucură cu intensitate de sărbătoare.
Exact după o sută de ani de la instituire, ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, această zi ce era trecută cu roșu în calendar nu a mai putut fi sărbătorită în aceeași manieră la români, deoarece nimeni nu a dorit, în condiții de libertate, să aducă osanale… guvernanților de moment. Nostalgicii regimului trecut au, probabil, încă un motiv de regrete cu această ocazie, pentru că ei ar dori să mai participe la paradă și să adreseze cuvinte de preamărire… cuplului dictatorial. Spre marea lor părere de rău, personalitățile în jurul cărora se ridicase un cult monstruos și grotesc a fost împușcat la repezeală, fără să se aștepte ca acestea „să dea raportul în fața Marii Adunări Naționale”.
1 Mai din acest an a fost sărbătorit după buzunarul fiecăruia, de cele mai multe ori cu mici și bere la iarbă verde, sau acasă – în fața televizorului, unde au fost difuzate imagini cu parăzi ale oamenilor muncii din „epoca de aur”. Fiecare televiziune și-a constituit o „paradatecă” proprie de 1 Mai, luată din arhiva TVR, în care apar frecvent… chipurile Odiosului și al Sinistrei. Oamenii muncii pot fi văzuți „pe sticlă” doar dacă poartă în brațe tablouri cu portretele dictatorilor sau pancarte cu numele acestora.
Dacă în România ziua de 1 Mai a fost sărbătorită fără paradă, tot la televiziuni s-a putut vedea că în lume situația se prezintă aproape la fel – numărul dictatorilor a scăzut vertiginos de la căderea U.R.S.S.-ului! Există și mici excepții, cînd de 1 Mai se strîng demonstranți ca să strige lozinci, dar… anti-guvernamentale și să distrugă tot ce întîlnesc în cale.
De ce a decăzut atît de mult sărbătoarea de 1 Mai? Răspunsul la această întrebare este complex, iar din lipsă de spațiu editorial voi aminti o singură cauză: scăderea ponderii „muncitorilor industriali” care lucrează în mariile industrii producătoare de mașini-unelte, instalații și echipamente, precum și în industriile adiacente. Acest tip de om al muncii a apărut în urma revoluției industriale care a cuprins Anglia în secolul al XVII-lea și apoi s-a răspîndit în toată lumea; în România, această revoluție a pătruns mult mai tîrziu – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în Bacău la 21 mai 1885, odată cu înființarea fabricii „Letea”, cînd au apărut primii „muncitori industriali” băcăuani. Internaționala I (Asociația Internațională a Muncitorilor), creată de Karl Marx în 1864, a consacrat – prin „Manifestul Partidului Comunist” rolul istoric al „muncitorilor industriali” de a instaura și a conduce dictatura proletariatului. în România „epocii de aur” uzinele ajungeau la zeci de mii de „muncitorilor industriali”, dar, aparent paradoxal, produsele erau „cu ciubote roșii”. Astăzi, majoritatea întreprinderilor sînt mici și mijlocii, dar produsele sînt expuse și în fața magazinelor, pe trotuar, de te împiedici de ele. Apariția tehnologiei de vîrf a făcut să scadă dramatic cererea de „muncitori industriali”, la care erau suficiente învățămîntul obligatoriu de șapte clase și o calificare la locul de muncă. în locul lor au apărut mase largi de oameni cu studii post-liceale sau superioare, care să cunoască informatică, orientați mai mult spre sfera serviciilor, unde se cere să comunice, să interacționeze și să se adapteze eficient într-un mediu socio-profesional variabil, al cărui corolar este schimbarea profesiunii de cîteva ori de-a lungul vieții.
Scăderea abruptă a ponderii „muncitorilor industriali” care, uneori, au declarat că „noi muncim, nu gîndim” a dus la eșecul treptat, pe glob, al tuturor variantelor mai mult sau mai puțin mascate de dictatură a proletariatului și, implicit, la scăderea fastului în sărbătorirea zilei de 1 Mai. în consecință, vom vedea oameni defilînd „en parade” prin fața tribunelor mai mult la televizor, pe baza arhivei de filme – „paradatecii” de 1 Mai.re.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!