Astăzi creștinii sărbătoresc Înălțarea Domnului, o zi importnantă pentru creștini. Numită în popor și Ispas (de la cuvîntul slav Supasu – Mîntuitorul), sărbătoarea Înălțării la cer a Domnului cade întotdeauna în Joia săptămînii a șasea după Paști, adică la 40 de zile după Înviere. Este una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Ea a căpătat o solemnitate deosebită cînd Sfînta Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Măslinilor (de unde Mîntuitorul s-a înălțat la cer) o vestită biserică (Eleona), în care Înălțarea se prăznuia cu mare fast. Astăzi biserica este în ruină, dar în ziua Înălțării se adună încă acolo o mulțime de creștini, iar clerul diferitelor confesiuni săvîrșește Sfînta Liturghie pe altare portative.
Cea dintîi mențiune despre această sărbătoare se găsește la Eusebiu de Cezareea, într-o lucrare scrisă în anul 322. Sărbătoarea Înălțării, prăznuită la început odată cu Rusaliile, punea pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii. Era un fel de încheiere a marii solemnități liturgice a Răscumpărării. În secolul IV, Sfîntul Ioan Gură de Aur a numit această sărbătoare „cinstită și mare”. Pe la 380-385, pelerina apuseană Egeria amintește de festivitățile din ziua a patruzecea după Paști. La Ierusalim acestea aveau loc în biserica Nașterii din Bethleem, iar sărbătoarea Înălțării era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeași zi cu Pogorîrea Sfîntului Duh. La sfîrșitul secolului al IV-lea, sărbătorea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorîrii Sfîntului Duh. În secolul al VI-lea, Sfîntul Roman Melodul a compus o parte din cîntările acestei sărbători, iar în secolele următoare Sfîntul Ioan Damaschinul și Sfîntul Iosif Imnograful au compus canoanele din slujba Înălțării. În această zi, creștinii se salută cu formula „Hristos S-a înălțat”. (C. GHERASIM)
Lasă un răspuns