Împotriva voinței noastre, dăm mereu de belea

Îmi pare nespus de rău de românii mei, cum îmi pare rău și de mine și de-ai mei și de toți cei care-mi sunt dragi și care o duc greu de 22 de ani, de când am sperat că va fi mai bine. Aș face orice ca să le pot schimba în bine viața. Nu merită să trăiască așa. Mă gândesc cât de greu am dus-o pe vremea lui Ceușescu. De fapt, cât au suferit românii de-a lungul întregii istorii, dacă stau să mă gândesc mai bine. Ar fi meritat, am fi meritat cu toții să trăim mai decent decât acum, să nu mai fim ciuca bătăii întregii lumii. Să nu ne mai considere toată lumea nespălații Europei, hoții, corupții, needucații, tâmpiții, retardații, colorații, înapoiații, interlopii, curvele, sclavii oricui. De fapt, dacă ai noștri ne iau de proști de atâția ani, cum naiba să ne respecte alții, care nici măcar nu ne cunosc.

În plus, parcă uneori ne și merităm soarta. Fiindcă am senzația că suntem printre puținele popoare din lume care își uită trecutul atât de rapid. Nu vorbesc de istoria de milenii a noastră, care oricum o mai regăsim doar în vechile manuale de istorie. Vorbesc despre istoria recentă a democrației. A ăsteia prost înțelese. Am uitat noi tot imediat ce am scăpat de Ceausescu. Am uitat de securiști, de mineriade – primul eșec al democrației, de salamul de soia după care acum salivăm. Am uitat că fostul FPS ne-a privatizat la foc automat toată industria județului, devenită acum mall-uri sau centre comerciale, hale pustiite prin care urinează aurolacii sau căutătorii de fier vechi. Am uitat și de Petrom și de flotă, de Bancorex, FNI, Dracula Park, de băncile date plocon europenilor ca să ne facă de-ai lor, de Bere Lichior Mărgineni, de Elbac, de Metalurgia, Confecția, Partizanul, Proletarul, fabrica de lapte, de Letea. Am uitat să strigăm, ca la-necput, „Nu ne vindem țara”. Au vândut-o ei, cei care, mimând democrația, ne tot cheamă la urne, cu mici și bere, căciuli și pixuri, găleți și felicitări lăsate pe pragul ușii. Și asta pentru că tot timpul uităm. Uităm noi și ce ni s-a întâmplat anul trecut. Ne-am șters din memorie tăierile din salarii și din pensii, majorarea la 24 la sută a TVA, în fapt goana disperată după bani a autorităților, iuțeala cu care își majorează ei salariile, autostrăzile care costă cât China, dar pe care nu cirlculăm.

Am uitat de indemnizațiile lor, de diurna, de cazarea și transportul lor gratuite. Am uitat să ne cerem drepturile, să protestăm, doar pentru că liderii de la București ai sindicatelor au avut bube-n cap. Am uitat să mâncăm sănătos, pentru că nu avem alternativă demnă de portofelul nostru la pâinea plină de chimicale, la vinurile făcute din orice numai din struguri nu, la crema pe post de pate vegetal făcută din soia modificată genetic, și ea plină de chimicale, la ficații de pui sud-americani pe care nicio altă țară nu-i vrea. Am uitat că suntem ființe, că avem drepturi. Ne-au adormit unii, crezând că asta va fi pentru totdeauna. Ne-au uitat și ei. Își amintesc de noi o dată la patru ani. Ne invită, arătându-și fasolea la soare și turuind de zor, să visăm la câte ne așteaptă după ce-și vor așeza fundurile grase în fotoliile de la București. Iar noi, cu ceața pe creier pusă, credem și ne lăsăm muiați de promisiunile lor, le urmăm invitația și, după ce trece freamătul, viața își reia cursul (ne)firesc. Și-atunci, cu imaginea tâmpă pe față, începem să ne lamentăm că, împotriva voinței noastre, dăm mereu de belea. Căci vorba aia: a uita – uitare, la prima conjugare.