„Salut, Marea Neagră! Bine te-am regăsit!”. Astea-s cuvintele cu care, de cîțiva ani buni încoace, mă adresez, emoționat și cu speranțe, imensității albastre de apă care-mi încîntă privirile de aici, de pe promontoriul de la „Modern”. În acest salut al meu sînt adunate toate trăirile mele din copilărie și adolescență și o bună parte din anii maturității mele, în care știam foarte multe despre Mare doar din ce citisem cu aviditate și adîncă bucurie. Nu, pînă prin 1990 nu văzusem Marea decît în vise și în cărți! Așa a fost să fie! Eram atît de îndrăgostit de ea, deși n-o simțisem vie și fremătîndă decît prin Aventurile Submarinului Dox sau O pînză în depărtare sau Toate pînzele sus! – și în multe alte cărți atît de dragi! Acum, însă, uite-o, e aici, la picioarele mele, albastră și vie și misterioasă, unindu-se, undeva, hăt departe, cu cerul!… Da, o privesc cu încîntare și știu că, timp de cîteva săptămîni, cît voi locui în Constanța, la fiica și nepoata și ginerele meu, ne vom întîlni zilnic și Ea îmi va da forță din forța sa și-mi va mîngîia amintirile și viața și mă va lăsa s-o mîngîi cu brațele și cu întreaga făptură și chiar s-o bat cu picioarele în minutele cît îmi voi croi cărări prin străvezia ei ființă. Și mă voi reîntîlni, pe diguri, cu prietenii constănțeni pe care i-am cunoscut în acești ani, oameni simpli, pescari de ocazie, dar ce suflete mari! Iată-l pe „domnul colonel” – așa mi-a zis să-i spun -, fost zeci de ani în marina militară, acum om la vreo 75 de ani, înalt, suplu, bronzat, cu o pălărie mare pe cap și cu undița în mînă, la capătul digului, la pescuit de guvizi. „Mai întîi, că te cunosc, să nu vorbești urît de Partidul România Mare. Și nici de Corneliu Vadim Tudor. Eu sînt cu ei și știu de ce…”. Și, imediat: „Păi nu-i bătaie de joc…? Șoferul meu, plutonier, care m-a luat de la scară și m-a dus la serviciu și m-a luat de la serviciu și m-a dus acasă, are pensie mai mare ca mine, ăsta-i mod de a-i respecta pe oameni ca mine…?” Așa m-a luat „domnul colonel” încă din primul moment cînd ne-am cunoscut, și acum, iată-l din nou la pescuit, parcă ceva mai calm, mai liniștit. „Ce mai e prin Bacău? Ați schimbat primarul… E democrație, asta-i!…” Cum mai stă cu sănătatea, cu hipertensiunea, cu stomacul, asta îl întreb și eu, da, nu-i prea rău, numai că pensia e încă mică, n-ajung banii.
În vremea asta apare un ins abia tîrîndu-și trupul greoi, aflu că-l cheamă Murad și-i turc, vine zilnic sau aproape zilnic la pescuit, nu-i dau 80 de ani, cum zice că are și nici nu-l cred că-i turc, deși-i chiar turc, dacă prind un kil de guvizi, îmi mai spune, mut o masă cu o saramură, știi, abia mi-au făcut ăștia două milioane pe lună, am, încă, pensie de boală, nu știu cum m-au calculat, că am muncit o viață la CET, nevastă-mea are și ea un milion și opt sute, da’ tare greu ne descurcăm că stăm la bloc… Bătrînul are numai pantaloni pe el și teniși în picioare și un rucsac în care ține sculele de pescuit, pe spinarea goală și arsă de soare, în mîini poartă două cîrje din aluminiu, știi, merg pe patru picioare, zîmbește, genunchii îi sînt afectați de o boală parșivă. Ceva mai încolo e „nea Tomiță” om încă în putere, deși-i slab ca un vrej, e vesel, a prins doi chefali, s-a angajat de curînd, noaptea face de pază la o firmă, primește două milioane, și cu pensia lui și cu pensia nevestei e destul de bine, domnule, iar ai venit la fată, la Constanța, iar am venit, nea Tomiță, domnule, ce mai e prin Bacău, ați schimbat primarul, ha…? Toți știu de treaba asta de la Bacău, de parcă toți ar face numai politică, deși-s sărmani și, iată, „mută mesele” cu cîțiva guvizi care se încăpățînează să tragă la momeală ca niște nebuni înfometați.
Într-o vreme îmi aduceam și eu undița de acasă, dar acum îmi place să privesc la acești oameni pe care i-am cunoscut la malul Mării și să vorbesc cu ei. Îmi zic, în sinea mea, că sărăcia nu are „culoare” în funcție de orașul în care locuiești. Da, toți o apă și-un pămînt… (Va urma) (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns